Comunicarea este principalul instrument pe care îl folosim pentru a ne înțelege unii cu alții. Încă din primele zile de viață părinții caută metode de a comunica cu copiii, la început prin sunete, prin gesturi și apoi prin cuvinte. La grădiniță, la școală, tot ceea ce facem cu elevii noștri se bazează pe comunicare. Această abilitate nu este una înnăscută, ea poate fi dobândită de oricine își dorește să o facă. Dacă copiii noștri și elevii noștri pot și știu să comunice, cu siguranță se vor descurca mai bine în viață.
Pentru un profesor comunicarea este esențială, el trebuie să posede acele instrumente de comunicare ce ar putea să-l facă înțeles, dar și arta conversației pentru a putea atrage elevii, pentru a le putea capta atenția, pentru a-i impresiona și a-i motiva să învețe.
Un profesor care știe cum să vorbească cu elevii săi va reuși să le stârnească interesul și să asigure „ambianța emoțională care să confere copiilor siguranța necesară pentru a fi receptivi la nou și necunoscut.”
Am o experiență îndelungată la catedră și mă străduiesc să țin pasul cu vremurile documentându-mă și învățând mereu și cu toate acestea, cu fiecare nouă generație de elevi mă lovesc de fel de fel de probleme pe care nu le-am mai întâlnit și pentru care nu am soluții imediate. Sunt consecventă și-mi notez greșelile pe care le fac cu speranța că dacă le voi mai întâlni voi avea la îndemână o soluție, dar de cele mai multe ori apar altele, care necesită categoric alte soluții. În ultimii ani mi-am dat seama că există o sincopă în învățare, sincopă datorată unei comunicări defectuoase. De multe ori ceea ce ne dorim să comunicăm e una și ce înțelege receptorul e altceva. Felul în care comunicăm, tonul vorbirii, cum ne simțim în timpul vorbirii pot să influențeze favorabil sau nefavorabil comunicarea și mai departe activitatea noastră, relațiile noastre cu cei din jur.
Sunt conștientă de faptul că dezvoltarea psiho-emoțională a elevilor are cea mai mare pondere în educarea lor și de aceea mă străduiesc să pornesc de la a recunoaște emoțiile elevilor mei și de a-i învăța să și le exprime. Am constatat că oricât de mult m-aș strădui să educ inteligența emoțională a elevilor mei, dacă eu nu-mi pot stăpânii emoțiile, atunci nu pot să le gestionez nici pe ale lor. Elevii se comportă așa cum simt. „Atunci când ceea ce simt este corect, se poartă corect” spun Adele Faber și Elain Mazilish, care, în cartea „Comunicarea eficientă cu copii”, ne dau foarte multe exemple practice de comunicare.
„Copiilor trebuie să li se recunoască sentimentele-acasă și la școală.
Copilul: Din cauza câtorva greșeli din neatenție, am luat numai șapte!
Adultul: Nu te necăji. Ai să faci mai bine data viitoare.
În loc de a nu lua în seamă sentimentele copilului, puteți:
1. Să identificați sentimentele acestuia: „Pari tare dezamăgit. E normal să te superi atunci când știi răspunsul, dar ți se scade nota pentru niște greșeli de neatenție.”
2. Să recunoașteți sentimentele copilului printr-un sunet sau un cuvânt:„ Oh! Așa e! Mm.”
3. Să oferiți copilului prin imaginație ceea ce nu-i puteți oferi în realitate: „ Ce grozav ar fi să ai un creion vrăjit, care să te oprească din scris atunci când ești gata să greșești!”
4. Să acceptați sentimentele, chiar și atunci când puneți capăt comportamentelor inacceptabile.
„Vei fi la fel de furios din cauza notei, chiar dacă lovești așa cu piciorul în bancă! Nu e voie să faci așa. Dar poți în schimb, să-mi spui mai mult despre ce te necăjește. Sau poți să-mi desenezi dacă vrei.”
Cooperarea este cea care conferă mai multe avantaje în învățare. Unde sunt mai multe persoane se găsesc mai multe soluții, se ajunge mai repede la rezolvarea oricărei probleme. Pentru a-i ajuta pe copii să coopereze acasă și la școală:
Adultul: Cine a făcut mizeria asta pe jos?
În loc de chestionări și critică, aplică următoarea formulă:
1. Descrie problema. „Văd vopsea proaspătă pe tot parchetul.”
2. Oferă informații. „E mai ușor să ștergi vopseaua înainte să se usuce.”
3. Oferă o variantă. „Poți s-o cureți cu o cârpă udă sau un burete muiat în apă.”
4. Exprimă-te printr-un cuvânt sau un gest. „Vopseaua!”
5. Descrie ceea ce simți. „Nu-mi place să văd parchetul împroșcat cu vopsea!”
6. Așterne pe hârtie. „ATENȚIUNE! CĂTRE TOȚI ARTIȘTII!:
Vă rugăm să aveți amabilitatea ca la plecarea din cameră să lăsați parchetul așa cum l-ați găsit.
Cu mulțumiri
Conducerea”
7. Fii glumeț (folosește altă voce, alt accent).
„Ah, uite pe podea vopseaua,
Ce păcat s-a întâmplat!
Adu cârpa și găleata
Să m-ajuți să facem curat!”
Știm deja că recompensa și pedeapsa, cele două atuuri cu care am crescut mulți dintre noi, nu sunt cele mai fericite exemple de bune practici acum. Generația actuală de copiii are nevoie de conectare (să iubească și să fie iubit), competență (să se simtă capabil) și control să ia decizii, să fie sursa propriilor lor acțiuni). Pentru că pedeapsa, nu rezolvă problema mai degrabă o accentuează e mai bine să găsim alternative precum:
„Copilul: Of……Nu știu să fac tâmpenia asta de ecuație!
Adultul: Ți-am spus de nenumărate ori să nu mai vorbești urât. Acum, ai să-ți încasezi pedeapsa.
În loc să ameninți cu pedeapsa:
1. Indică o soluție utilă. „Ce supărat ești! N-ar strica dacă ai încerca să-ți exprimi nemulțumirea fără să înjuri.”
2. Exprimă o dezaprobare fermă (fără să ataci firea persoanei).„Mă deranjează un limbaj de acest fel”
3. Spune ce pretenții ai. „Doresc să găsești altă modalitate de a-mi arăta cât ești de furios.”
4. Arată cum se pot face îmbunătățiri. „Mi-ar plăcea să văd o listă cu cuvinte ferme și răspicate pe care le-ai putea folosi în locul celor rostite adineauri.”
5. Oferă o opțiune. „Ori înjuri pentru tine în gând, ori folosești cuvinte care să nu jignească pe nimeni.”
6. Lasă-l să simtă consecințele purtării lui. „ Atunci când aud cum vorbești. Îmi piere orice chef să te mai ajut la matematică…”
Bineînțeles că aici v-am împărtășit doar câteva din lucrurile minunate pe care cele două autoare ni le redau în cartea lor. Vă mărturisesc că eu am învățat foarte multe despre cum să comunic cu elevii mei, am aplicat la clasă și am simțit roadele imediat.
Am convingerea că fiecare dintre noi avem experiențe de bune practici care odată împărtășite pot să ne ajute să comunicăm eficient și productiv cu elevii noștri.
Referință
Adele Faber, Elain Mazlish, Comunicarea eficientă cu copii acasă și la școală, Editura Curte Veche, 2013.