Corecturi administrate lecției

În Didactica modernă, cercetătorii din educaţie au ajuns la concluzia că lecţiei i se pot administra corecturi în ceea ce priveşte modernizarea, obiectiv prioritar pentru actualul stadiu de dezvoltare a învățământului.

Cele mai importante dintre acestea constau în:

  • modernizarea, actualizarea conţinutului lecţiei, care presupune transmiterea şi însuşirea – în cadrul lecţiei – a celor mai noi şi mai valoroase descoperiri din toate domeniile de activitate (ştiinţă, cultură, tehnică);
  • diferenţierea conţinutului lecţiei, aspect care se referă la nivelul intelectual al elevilor, diferenţiere care se poate realiza la nivelul grupului, când fiecărui grup îi sunt repartizate sarcini de învăţare cu conţinut şi grad de dificultate diferit, adecvat nivelului de pregătire al grupului şi la nivelul fiecărui elev, prin organizarea şi desfăşurarea unor activităţi de învăţare în mod individual, prin folosirea – de către fiecare elev – a unor fişe;
  • diminuarea, reducerea ponderii metodelor de expunere verbală, a metodelor clasice şi folosirea, cu precădere, a acelor metode care stimulează, intensifică participarea elevilor în procesul de dobândire a cunoştinţelor: metodele didactice nu au valoare dacă nu se transformă în metode de gândire şi acţiune de către elevi; aceasta este posibil numai dacă elevii conştientizează structura şi funcţionalitatea metodelor, cooperează la utilizarea lor;
  • modificarea relaţiei dintre propunător şi elevi: în viziunea modernă, „lecţia nu mai trebuie să fie redusă la activitatea de predare, dimpotrivă, accentul trebuie deplasat asupra acţiunii de conducere a elevilor din partea propunătorului, pentru ca ei să poată cuceri singuri cunoştinţele”;
  • desfăşurarea lecţiei în cabinete, laboratoare, muzee, pe baza utilizării la maximum a materialului didactic din dotarea acestora.
  • axarea lecţiei pe atingerea obiectivelor cognitive, afective şi psihomotorii ale temei de învăţat;
  • folosirea, raţională şi intensivă, a timpului de învăţare, deplasându-se centrul de greutate, de pe munca de acasă a elevilor, pe munca în clasă;
  • utilizarea metodelor şi mijloacelor de învăţământ şi elaborarea strategiilor didactice în funcţie de obiective, de conţinutul lecţiei de învăţat, de particularităţile de vârstă ale elevilor.

Ideal ar fi ca metodele clasice să se îmbine cu cele activizante, unde elevii să devină colaboratori activi ai propunătorului, reducându-se, astfel, rolul lui de transmiţător de cunoştinţe în favoarea creşterii rolului său de organizator şi îndrumător al activităţii de învăţare desfăşurate de elevi.

BIBLIOGRAFIE
1. FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
2. RANCU-BODROG, Gheorghe, Predarea istoriei românilor în şcoala primară, Drobeta Turnu-Severin, Editura Radical, 2003.

 

prof. Pavel-Rafael Negru

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/pavel.negru

Articole asemănătoare