În procesul instructiv-educativ, rolul cadrului didactic este esenţial, el reprezentând „magicianul” de care depinde, în cea mai mare măsură, informarea şi formarea viitorilor profesionişti care pot contribui, în mod hotărâtor, la progresul societăţii în care trăim.
„Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”. (Child’s Appeal)
A fi cadru didactic înseamnă o foarte mare responsabilitate, dar şi posibilitatea de a exercita o activitate deosebit de frumoasă. (Paraschiva, A.M., 2007, p. 10)
Şcoala creează copilului condiţii directe şi indirecte de a intuit existenţa altor tipuri de familie decât a sa, şi de a face comparaţii. (Şchiopu, U., Verza, E., 1997, p.195)
Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Tot ceea ce ştim, credem şi gândim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el. Cu cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune. În educaţie nu există reţete, există experienţă acumulată, idei, teorii bazate pe cercetări noi, practice confirmate care şi-au demonstrat în timp eficienţa, valori, principii, reguli. Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil (Ghid de bune practici, 2008).
Datorită faptului că în procesul instructiv-educativ se lucrează cu personaliţăţi în formare sau deja formate, cadrul didactic trebuie să găsească cele mai bune soluţii pentru ca activitatea pe care o desfăşoară cu elevii/ preşcolarii să se finalizeze prin posibilitatea acestora de a se integra eficient la condiţiile mediului, cu ajutorul cunoştinţelor şi informaţiilor pe care le deţin, dar să urmărească şi dezvoltarea armonioasă a acestor indivizi din punct de vedere psihologic şi social.
„Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature, iar prin joc copilul îşi modelează propria statuie”. (J. Chauteau, 1967)
Pentru copil aproape orice activitate este joc, prin joc el anticipează conduitele superioare. Pentru copil “jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este sintagma, atmosfera în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze” (Ed. Claparede, 1936).
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta inocenţei şi a candorii. Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec, reprezentând o modalitate prin care copii pot descoperi lumea înconjurătoare şi totodată minunatele lucruri pe care copilăria le poate oferi. Aceste elemente se află într-o legătură foarte strânsă: prin joc, copii descoperă lumea, iar adulţii se întorc la perioada copilăriei, redescoperind acea vârstă a inocenţei. Datorită acestui lucru jocul a devenit adiacent unei alte teme şi anume copilăria.
Copilăria este inima tuturor vârstelor. Această afirmaţie se referă la vârsta inocenţei. Copilăria este vârsta când omul începe să devină conştient de existenţa lui pe lume, când începe să exploreze mediul înconjurător şi să facă eforturi să-l înţeleagă. Este perioada existenţei umane, marcată de fascinant, de bucurie şi de vis. Copilăria constituie nucleul originar al existenţei fiecărei persoane în parte. Pe de o parte, copilăria este momentul iniţial al vieţii omului. În fiecare persoană rămâne o parte din copilărie, din vârsta cea fericită, un moment la care ne raportăm şi pe care încercăm, de-a lungul existenţei, să-l întregim şi să-i dăm valoare prin experienţele ulterioare. De exemplu, experienţele care au marcat negativ viaţa unui om în copilărie se cer rezolvate în viitor. De asemenea, cele pozitive ne permit împlinirea la maturitate. Pe de altă parte, copilăria este un reper fundamental pentru un om atunci când acesta devine adult. În concluzie, copilăria este inima tuturor vârstelor, pentru că este cea mai fascinantă perioadă a vieţii, la care se raportează mereu în existenţa lui ulterioară.
Expresia celor “7 ani de acasă”, pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care această perioadă o are în evoluţia psihică a copilului. Copilul se integrează tot mai activ în mediul social şi cultural din care face parte asimilând modele de viaţă şi experienţe. Solicitările complexe şi diversificate ale mediului social determină dezvoltarea bazelor personalităţii, dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi a comunicării.
Integrarea copilului în colectivitate devine o condiţie esenţială a stimulării şi folosirii optime a potenţialului său. Grădiniţa devine astfel unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioadă de vârstă.
Copilul se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând că este identic cu ceilalţi. Tot în această perioadă conştientizează că propriile acţiuni (comportamente) produc anumite reacţii în mediul lui de viaţă sau altfel spus avem de a face cu o primă formă de responsabilitate. Tot ceea ce face, ce spune se realizează şi se exprimă în atitudini. Copilul se joacă, participă la acţiunile celorlalţi relaţionându-se cu ei. Toate acestea îi creează copilului satisfacţie, bucurii şi trăiri intense pe plan afectiv. Lipsa grijilor, fericirea acestei perioade a condus la denumirea de “vârsta de aur a copilăriei”. (Vlaicu, C., 2011, p. 37)
Bibliografie:
– Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
– Paraschiva, A. M., Psihologia Educaţiei, Editura Printech, Bucureşti, 2007;
– Barbu, H., Mateiaş, A., Rafailă, E., Popescu, E., Şerban, F., Pedagogie Preşcolară, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995;
– M.E.C.T., Ghid de bune practici, Bucureşti, 2008;
– Vlaicu, C., Psihologia vârstelor, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011.