Comunicarea este specifică ființei umane și implică schimb de idei, opinii, informații. Apariția neînțelegerilor, a situațiilor contradictorii și conflictelor se regăsesc în barierele și blocajele care se impun în anumite situații, fie că acestea sunt determinate de actorii comunicării, de caracteristicile mesajului sau de context.
În literatura de specialitate se face o diferență între barieră și blocaj în comunicare. În dicționar, cuvântul barieră este prezentat ca obstacol, piedică sau element care face dificil sau chiar imposibil accesul. ,,Blocaj” în comunicare face referire la un ansamblu de acțiuni sau aspecte care izolează, închid, imobilizează ceva. De aici, constatăm că blocaj în comunicare înseamnă o întrerupere, o suspendare a comunicării în sine, fie o determinare a stopării funcționării comunicării eficiente într-o situație specifică. Referitor la aspectele de obstrucționare a comunicării optime se mai utilizează în literatura de specialitate și termeni precum distorsiuni, perturbații în comunicare care conduc apoi la sensuri precum barieră, blocaj.
Diferențierea dintre barieră și blocaj o face Edouard Limbos, prin barieră comunicativă se înțelege un obstacol care ne limitează capacitatea optimă de exprimare, de receptare a mesajului, fiind determinat de factori externi, iar blocaj în comunicare este un obstacol esențialmente cu un caracter personal.
Trebuie să se țină cont de condițiile care le determină și căile de remediere. Dintre aspectele care duc la acestea se pot menționa: erori perceptual-conceptuale, erori ce apar în momentul transpunerii conceptului în simboluri, erori privind distorsionarea simbolului selectat, erori ce apar în momentul decodificării.
Printre tipurile de obstacole care îngreunează comunicarea se pot aminti: factorii fiziologici/ psihologici- care includ starea de sănătate sau emoțională a subiecților, oboseala, foamea, etc; distorsiuni semantice legate de codarea/ decodarea mesajului; distorsiuni perceptuale, ce implică diferențe de atitudini, valori, convingeri, experiență; distorsiuni sociale, raportate la situațiile de comunicare a unui mesaj prin mai mulți transmițători, cu riscul ca acesta să suporte modificări; tendința de a evalua, judeca, dezaproba informația transmisă sau emițătorul; stimuli vizuali-olfactivi ce pot distrage atenția; caracteristici ale mediului fizic, ca spațiu al comunicării raportate la iluminat, temperatură, zgomot, etc.; circumstanțe inadecvate pentru comunicare, structuri organizaționale închistate, care creează canale de comunicare formale și distorsionate. Pentru evitarea unor astfel de erori, trebuie să se țină cont de anumite cerințe: activarea canalului sau modului de comunicare considerat cel mai adecvat conținutului mesajului sau tipului de interacțiune dorit; transmiterea unui mesaj corect de la bun început; mesajul să aibă un conținut consistent; mesajul comunicat să fie inteligibil, clar, concis, adaptat la registrul comun al partenerilor; comunicarea verbală să fie expresivă; interpretarea corectă a feedback-ului.
Componenta afectivă în comunicare se referă la atitudinea emițătorului față de receptor ca persoană și invers.
Apariția blocajelor în comunicare poate fi determinată de factori precum:
- discrepanța între trăsăturile de personalitate și prescripțiile de rol ale interlocutorilor;
- ignorarea unor stări fizice sau psihice ale interlocutorului;
- disonanțe la nivelul valorilor;
- calitatea relațiilor actorilor comunicării;
- perceperea eronată a propriei persoane.
Aspectele care implică componenta afectivă pot determina blocaje de ordin emoțional ( teama de a nu comite greșeli, de a nu fi în minoritate, neîncrederea față de profesori, colegi sau în propriile forțe etc. ), blocaje de ordin cultural sau de context socio-cultural, blocaje determinate de atitudini individualiste, blocaje determinate de relațiile individ-grup.
Acțiunea educațională este un proces comunicativ pluridimensional care prin finalitățile sale instructive și educativ-formative generează la nivelul elevului comportamente cognitive, emoționale și atitudinale în acord cu specificul intervenției didactice. (M. Ionescu, I Radu, 1995)
În comunicarea didactică, Richard Schmuck (1992) consideră că există patru nivele importante de comunicare în clasă, fiecare cu propriile caracteristici și cu propriile posibilități de perturbare a comunicării: mesajul adus în atenție de comunicarea verbală și non-verbală; intențiile manifeste și intențiile ascunse ale partenerilor comunicaționali; latura acțional-emoțională a activităților de comunicare; funcțiile de susținere a sarcinilor de grup.
Una dintre condițiile favorizante ale barierelor și blocajelor în comunicarea didactică o reprezintă absența feedback-ului. Comunicarea didactică presupune o interacțiune axată pe feedback-ul asupra informațiilor vehiculate. Actul comunicațional didactic este un act interactiv, relațional. Comunicarea trebuie să funcționeze ca un sistem circular și să se autoregleze.
Conform lui Abric ( 2002), orice comunicare trebuie să se analizeze, să se organizeze, să se realizeze ca o interacțiune, trebuie să fie bilaterală. Feedback-ul corespunde următoarelor funcții: funcția de control al înțelegerii, al receptării în bune condiții a mesajelor; funcția de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la dificultățile întâmpinate sau la alte evenimente; funcția de reglare socială; funcția socio-afectivă.
Comunicarea didactică beneficiază din plin de avantajele pe care le oferă particularitățile grupului școlar. O comunicare eficientă presupune să transmiți corect mesaje și o ascultare eficientă, capacitate de a observa, de analiză, control al mesajului și al feedback-ului, abilități de exprimare.
Pentru fundamentarea unei bune comunicări didactice se pot evidenția trei strategii de relaționare de tip comunicativ (după Cornelia Stan):
- tranzacționarea – ce presupune implicarea partenerilor în acțiunea de menținere a efectelor pozitive ale interacțiunii și eliminarea celor cu efect negativ;
- medierea – implică profesorul;
- negocierea și reconstruirea continuă.
Comunicarea impune exigențele competenței comunicaționale și flexibilizarea comportamentului comunicațional în context, relații interumane, cunoștințe psihopedagogice și de specific intercultural.
Bibliografie:
Abric J.-C, (2002), Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iași;
Bocoș, M, (2007), Didactica disciplinelor pedagogice-un cadru constructivist, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Miron Ionescu-coordonator, (2007), Abordări conceptuale și praxiologice în științele educației, colecția UNIVERSITAS, seria Pedagogie, EIKON, Cluj-Napoca.