Consider că limba și literatura română este o disciplină care, prin intermediul textelor diverse, prin abordarea ei conform modelului comunicativ-funcțional și prin însuși faptul că valorifică limba maternă, presupune dezvoltarea competențelor de literație pe tot parcursul școlarizării. În fond, această disciplină nu poate fi predată în afara „cititului și scrisului cu sens”, lucru care va determina „înțelegerea, utilizarea, evaluarea, reflecția și interacțiunea cu textul.”
Mai întâi, limba română ca limba maternă este utilizată în orice context al vieții ceea ce presupune o interacțiune aproape continuă cu „celălalt”, dar și cu texte și imagini, așa încât se poate susține că există literație. Pentru ca această competență să se dezvolte, să se manifeste și să determine gândire critică și învățare autonomă este necesar ca profesorul să creeze contexte favorabile și să reprezinte scopul fundamental al cadrului didactic la toate nivelurile de învățământ, dar și o cale de a înlătura handicapul analfabetismului funcțional.
Apoi, limba și literatura română nu se predă independent de literație, așa cum literația, în sensul de competență, se dezvoltă în și prin această disciplină care presupune o permanentă raportare la texte scrise sau orale, la imagine, la filme. În direcția dezvoltării competențelor de comunicare scrisă și orală, de receptare a mesajelor scrise sau orale, de producere a lor, profesorul urmărește ca elevul să citească și să înțeleagă cele citite, să își exprime opinii utilizând corect limba română (aspecte ale literației). Pe măsură ce elevii trec la un nivel superior de studiu, dezvoltarea acestor competențe este favorizată de conținuturi variate și de activități de învățare adecvate. Deci, această disciplină favorizează prin specificul ei aceste contexte de dezvoltare a literației. În acest sens, cel mai frecvent sarcinile date elevilor mei sunt în scopul amintit sunt:
a) lectura și înțelegerea textelor diverse (literare, nonliterare, multimodale), secvențe de film, imagini (picturi);
b) explicarea, prin apel la dicționare, a sensului unor cuvinte, expresii, anterior momentelor de rezumare, alcătuire a unui plan de idei;
c) identificarea termenilor cheie, a câmpurilor lexicale dintr-un anume tip de text (descriptiv, narativ, liric, nonliterar sau literar);
d) jocuri de rol, proces literar (de exemplu, Ion de L. Rebreanu, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale) prin care îi pun în situații de viață, îi determin să se raporteze la realități istorice, la aspecte cotidiene;
e) îi provoc la discuții prin întrebări-problemă care îi solicită să gândească în mod critic;
f) utilizez metode interactive gen FRISCO, pălăriile gânditoare, explozia stelară, brainstorming și organizatori grafici (harta personajului, rețeaua personajelor), predarea reciprocă etc;
g) utilizez din când în când metoda proiectelor, mai ales la clasa a IX-a (Literatura și celelalte arte) și la clasa a XI-a (capitolele Originea și formarea limbii române, Dimensiunea religioasă a existenței, Formarea conștiinței istorice); astfel, elevii sunt solicitați să caute singuri informații legate de tema dată, să înțeleagă, să sintetizeze, să analizeze, să exprime opinii;
h) recomand vizionarea de filme, ecranizări ale unor opere literare din literatura română și/sau universală, pentru ca apoi elevii să aibă drept sarcină descoperirea aspectelor care deosebesc filmul de carte;
i) demersul Știu/ Vreau să știu/ Am învățat este unul preferat de elevi și prin care aceștia sunt determinați să își actualizeze noțiuni deja învățate, să își exprime curiozitatea și dorința de a descoperi noutăți legate de aceste noțiuni, să realizeze conexiuni între cunoștințe asimilate la limba română și la alte discipline (istorie, religie, muzică).
Există însă și câteva dificultăți pe care le-am sesizat în experiența didactică acumulată, iar acestea ar fi:
a) dezinteres și lipsa motivației pentru învățare (intrinsecă și extrinsecă);
b) teme sau texte plictisitoare pentru ei, unele nu mai au tangență cu aspecte reale din viață
c) superficialitatea cu care tratează procesul de învățare propriu-zis și incapacitatea de a-și descoperi și exersa un anume stil de învățare;
d) presiunea examenelor naționale și a simulărilor, mai ales în condițiile unei programe obligatorii (autori canonici, eseuri structurate pe marginea operelor acestora etc).
În ciuda acestor puncte slabe, minore de altfel, nu se poate învăța această disciplină făcând abstracție de competența de literație, deoarece poate fi considerată „nucleul” ei.