Consecinţele maltratării copilului din familie asupra dezvoltării psihosociale (Studiu)

Termenul de „abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie „copilul bătut”. Conceptul a fost extins în mod constant. Astăzi a ajuns să fie folosit pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar şi pentru formele de neglijare, abuz emoţional şi sexual. Folosind cuvântul maltratare, ne referim la părinţi sau persoane care „îngrijesc” copilul într-un asemenea mod încat îi produc acestuia vătămări fizice sau emoţionale sau neglijează copilul într-un asemenea grad încât starea sănătăţii sale fizice, emoţionale precum şi dezvoltarea sa sunt în pericol.

Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil, desconsiderarea puterii celui de-al doilea. Putem considera că maltratarea se constituie într-un continuum care merge de la absenţa maltratării pânã la maltratarea extremă. Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv şi este condiţionat de diverse variabile.

Prima variabilă este limita morală între bune tratamente şi maltratare. Este greu de stabilit limita între normal şi patologic, fie cã este vorba despre lipsa de îngrijiri (limita între o educaţie prea puţin adecvatã şi una neadecvatã care motiveazã o semnalare), modul de a exprima afecţiunea (limita între o demontraţie de afecţiune potrivitã sau nu) sau pedepsele aplicate (limita intensitãţii acceptabile a unei palme date unui copil).

A doua variabilă este durata actului de maltratare. Toate familiile trãiesc perioade de tensiune, moment în care pãrinţii pot acţiona nepotrivit. Chiar şi părintele cel mai calm poate sa-şi piardã rãbdarea şi sa-şi strângã de braţ copilul care face o crizã în faţa casei, unui magazin, de exemplu. În schimb, acel pãrinte nu va ajunge la o înlãnţuire de comportamente violente care sã se constituie în maltratare.

O alta variabilă de care trebuie sã ţinem cont atunci când definim pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextual socio-cultural în care trăieşte copilul pentru cã este clar cã nu există o idee universal valabilã referitoare la cea mai bunã metodã de a creşte un copil. Literatura de specialitate asupra maltratării copilului spune că maltratarea este rezultatul interacţiunii dintre factori de stres exteriori şi factori mintali sau familiali şi ai caracteristicilor individuale ale ambilor pãrinţi şi ale copilului. Ceea ce este cel mai important diferă de la o familie la alta. Când maltratarea este mult mai serioasă şi mai rezistentă la tratament, ce pare înrădăcinată în personalitatea părinţilor şi în mediul de provenienţă familial.

Pentru a acorda ajutorul adecvat sunt necesare evaluarea psiho-socială a situaţiei familiei şi diagnosticul copilului şi al părinţilor. Asistentul social trebuie sã întaleagă ceea ce s-a întamplat şi ce se întamplă în familie. Prin această evaluare atât a factorilor externi cât şi a celor interni ai situaţiei obținem ipotezele de lucru care vor forma baze pentru acţiune. Într-o evaluare psiho-socială, încercăm sã întelegem întregul sistem familial dintr-o perspectivă ecologistă. Încercăm să întelegem sistemul familial în dinamica tranziţiilor care apar în lume. Sistemul social ca şi factorii economici afectează familiile în diferite moduri. Este important sã încercãm sã analizãm interacţiunea dintre familie şi sistemul social. Trebuie să întelegem interacţiunile din familie aşa cum s-au dezvoltat ele în timp şi felul în care mediul de provenienţă a pãrinţilor şi personalitatea lor influenţează aceste interacţiuni şi funcţionarea parentală.

Maltratarea este de două tipuri:

  • maltratare de crizã, care apar în mod normal în familiile cu o funcţionare armonioasã, dar al cãror ciclu de viaţă trece prin momente de adaptare care le pun în pericol echilibrul intern, copiii devenind atunci ţapii ispăşitori ai crizei;
  • maltratarea transgeneraţională este întâlnită în familiile în al caror mod de viaţă este haotic, al căror relaţii sunt dezorganizate şi în care maltratările şi confundarea valurilor se repetă de-a lungul mai multor generaţii.

Se mai pune și problema autorului maltratării, care poate fi un membru al familiei copilului – vorbim atunci de maltratare intrafamilială – sau de persoane care nu au nici o legaturã cu copilul. În ultimul caz vorbim de maltratare extrafamilială care va putea fi precizată evocând contextul de viaţã al copilului: de exemplu, copilul care traieşte în instituţie se va putea confrunta cu maltratare instituţională:

„Este paradoxal şi şocant sã constaţi cã instituţiile însãrcinate cu protecţia, bunăstarea şi dezvoltarea copilului sunt uneori ele însele spaţii de violenţa în care se regăsesc diferite forme de rele tratamente deja secundate“.

În literatura de specialitate existã o diferenţiere uzuală între patru tipuri de maltratare:
1. Copiii expuşi abuzului fizic
2. Copiii neglijaţi
3. Copiii expuşi abuzului emoţional
4. Copiii expuşi abuzului sexual.

Un copil expus abuzului fizic se întâmplă ca adesea sã fi fost expus anterior abuzului emoţional. Dacã un copil este neglijat o perioadã suficient de lungã, există posibilitatea ca acesta sã prezinte un comportament agresiv, care de asemenea, poate predispune la abuz fizic. Copiii expuşi abuzului sexual sunt, de asemenea, abuzaţi emoţional şi de multe ori sunt abuzaţi fizic.

Diferitele tipuri de maltratare au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Evenimentele traumatice au o apariţie neaşteptată şi o intensitate imprevizibilă; ele întrec limitele obişnuite ale experienţei umane şi au un caracter înfricoşător pentru cei mai mulţi pe care îi afectează. Copiii care sunt crescuţi în situaţii stresante sunt mai bolnăvicioşi decât alţi copiii. Acest lucru este valabil atât pentru infecţii cât şi pentru alergii. Aceşti copii au nevoie de un limbaj psihologic. Ei îşi comunică sentimentele de neplãcere prin intermediul limbajului durerii şi prin diferite simptome pe care le prezintă. Copiii pot fi internaţi în spital, iar aceasta internare le provoacă diferite probleme din cauza separării.

Simptomele somatice şi nevoile aferente acestora pot provoca agresiunea şi respingerea din partea părinţilor. Copiii cu o dezvoltare armonioasă cer adesea un anumit tip de contact cu ceilalţi. Felul în care au contacte cu ceilalţi, modul de iniţiere a contactului este direct, contactul lor vizual cere mereu atenţie. Copilul deprimat s-ar putea sã nu reuşească să ne atragă privirile înspre el, el are un foarte slab comportament de contact. Ochii şi faţa lui nu joaca un rol central în cazul acţiunii. Depresia copiilor poate fi adesea observată în jocurile lor. Copii au nevoie sã se joace, ei se joacă pentru a se distra, dar şi pentru a învãţa. În timpul jocului, ei trăiesc anumite experienţe. Mulţi copii aflaţi în situaţii de maltratare aproape că nu se joacă deloc, aceasta fiind un mod de a-şi exprima depresia. În cazurile în care se joacă, o fac într-un mod stereotip. Ei reflectã aceeaşi teamă la nesfârşit. Aceşti copii sunt înţepeniţi în anumite experienţe cărora nu le pot face faţă, şi exteriorizează aceasta, de exemplu, în desenele lor.

Maltratarea afecteazã un mare număr de copii fãrã apãrare prin diferite forme de privare. Ea îi afecteazã, de asemenea şi pe adulţii care şi-au trăit propriile neajunsuri, frustrări sau speranţe spulberate ca părinţi. Maltratarea este un fenomen complex şi întodeauna generator de durere. Copiii sunt expuşi unor tipuri şi grade de neglijare diferite, precum şi unor comportamente abuzive din punct de vedere emoţional, fizic şi/sau sexual. La adulţii care prezintã probleme de personalitate şi probleme maritale, acesta se datoreazã parţial faptului cã ei înşişi au fost expuşi în timpul copilăriei unor comportamente abuzive. Trăirea unor comportamente abuziv în copilărie poate duce la formarea unor copii sau adulţi, care să nu ştie prea multe despre ceea ce înseamnă siguranţă şi recunoştinţă, părinţi care nu sunt capabili să transmită copiilor lor ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii care sunt în pericol de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare. Copiii îşi folosesc propriile resurse pentru a supravieţui şi a face faţă cât pot de bine haosului zilnic, lipsei de siguranţă, indiferenţei, respingerii şi exploatării lor de cãtre adulţi. Adulţii prea împovăraţi de propriile lor conflicte, crize şi trebuinţe nesatisfăcute, sunt incapabili de a reusi să fie nişte părinţi atât de buni pe cât ar trebui sau pe cât şi-ar dori sã fie.

Procesul de recunoaştere a acestor probleme, atât de cãtre profesionişti cât şi de societate, în general nu încep nici pe departe cu momentul în care, pur şi simplu, problemele, situatia şi suferinţele vieţii acestor copii şi ale pãrinţilor lor sunt luate în considerare. Ne confruntăm cu mai multe probleme, atunci când încercăm să facem faţă problemelor maltratării.Maltratarea este ascunsă adesea atât de părinţi, cât şi de copii.

Părinţii îşi recunosc rareori lor înşişi sau altora faptul cã şi-au neglijat sau şi-au abuzat copiii. Copiii, de cealaltă parte, încearcă adesea să ascundă nefericirea lor. Ei sunt de multe ori surprinzãtor de credincioşi părinţilor lor care i-au părăsit. Se simt adesea responsabili şi vinovaţi pentru îngrijirea inadecvată la care sunt expuşi. Copiii transmit mesaje prin care semnalizează nevoia de ajutor pe care, în acelaşi timp, ei încearcă să o ascundă. În cazul situaţiilor de abuz sexual încercările de ascundere a problemei predomină. Imaturitatea, problemele emoţionale, psihozele, retardarea mintalã, întrebuinţarea exageratã a drogului, a alcoolului, afecteazã posibilităţile părinţilor de a da copilului îngrijire.

Aceste dimensiuni apar în stadii diferite şi în combinaţii diferite. Existã o relaţie strânsă între felul cum se comportã părinţii în diferite roluri sociale şi în rolul lor parental. Când părinţii sunt capabili să-şi recunoascã problema şi nevoia de ajutor, manifestã o abilitate de a funcţiona mai bine în rolul de părinte.

Un mod de a înţelege violenţa este acela bazat pe nevoile fundamentale ale fiinţei umane. În orice formă de violenţă îndreptată împotriva copilului, putem observa pe de o parte faptul cã adultul nu recunoaşte nevoile de baza ale copilului şi pe de alta parte ca îl manipulează. Violenţa vizează transformarea celuilalt într-un instrument şi negarea lui ca persoanã. Adultul violent trăieşte un sentiment de atotputernicie: el deţine toată puterea, o utilizează şi abuzeazã de ea.

Toate relele tratamente perturbează dezvoltarea copilului şi îi alterează acestuia capacitatea de a avea încredere. Desigur, existã grade de intensitate diferitã a maltratării, dar în toate cazurile, cu cât copilul este mai mic, cu atât va fi mai puţin capabil sã facã faţă stimulării dureroase. Este uşor sã gândeşti că un copil va uita şi că nu va rămâne cu nimic din experienţele lui dureroase. Dar toatã clinica ne aratã contrariul; memoria corporală se aflã pe primul plan în suferinţa umană şi aceste dureri pot rătăci în sine aşa cum fantomele bântuie camerele unui castel. Unor pãrinţi le lipseşte abilitatea de a se angaja pozitiv în relaţia cu copilul lor şi de a da prioritate nevoilor de bazã a copilului înaintea propriilor nevoi. Copilul poate fi plasat în situaţia de a trai în anxietate sau grija continuã de ceea ce s-ar putea întâmpla. Cu oricare din aceste categorii am avea de-a face, pentru realizarea unui ajutor eficient, este indispensabilã evaluarea copilului şi a nevoilor sale.

Bibliografie:
1. Bagley, Cristopher, “Child sexual abuse: the search for healing”, New York: Tavisock/Routlege, 1991
2. Baiceanu, L., Dictionar de psihologie, editura Tehnica, Bucuresti, 2004
3. Cooper, David & David, Ball, “Abuzul asupra copilului”, editura Alternative, 1993
4. Ionescu, Serban, “Copilul maltratat”, Editat de Fundatia Internationala pentru copil si familie, Bucuresti, 2001
5. Killen, Kari, “Copilul maltratat”, editura Eurobit, Timisoara, 1998
6. Whitman, M., Evaluarea si pregatirea in cazul copiilor neglijati si abuzati, Seminar organizat de World Vision si Word Learning, Cluj 1989.

Accesări: 187

Articole asemănătoare