Prezentul studiu de caz explorează implementarea unei investigații antropologice în comunitatea rurală Fundu-Răcăciuni, județul Bacău, ca metodă inovatoare pentru îmbunătățirea procesului educațional la limba și literatura română. Cercetarea prezintă rezultatele unui program transcurricular care valorifică patrimoniul cultural local – folclorul, tradițiile, regionalismele lingvistice și practicile ceremoniale – ca resurse pedagogice pentru dezvoltarea competențelor comunicative și identitare ale elevilor. Prin aplicarea metodei clepsidrei și a tehnicilor de investigație participativă, elevii sunt încurajați să exploreze tezaurul cultural al propriei comunități, dezvoltând astfel nu doar cunoștințe lingvistice și literare, ci și o legătură profundă cu identitatea culturală locală. Studiul demonstrează că integrarea patrimoniului cultural autohton în procesul educațional poate constitui un instrument eficient pentru combaterea alienării culturale și pentru formarea unei personalități educate, ancorate în valorile tradiționale. Această abordare capătă o importanță deosebită în contextul actual de globalizare, când multe comunități rurale își pierd treptat specificul cultural, iar educația devine un vector esențial pentru conservarea și transmiterea patrimoniului spiritual către generațiile viitoare.
O veche vorbă din bătrâni spunea că mintea copilului nu seamănă cu un vas pe care să-l umpli, ci cu o flacără, pe care să o aprinzi, astfel încât să lumineze cu lumina proprie.
Educaţia însoţeşte omenirea din timpurile străvechi. „În cadrul şcolii este intenţionată, se desfăşoară în mod conştient, deliberat, în conformitate cu un scop dinainte stabilit. Ea pregăteşte elevul pentru prezent, dar şi pentru viitor, conform idealului social şi educaţional, în funcţie de cerinţele societăţii, dar şi de interesele şi aspiraţiile proprii”.
Procesul educaţional îşi extinde activitatea dincolo de unităţile şcolare (în instituţii, structuri comunitare, la domiciliu, etc.). De asemenea, contribuie la realizarea dezvoltării libere, integrale şi armonioase a individualităţii copilului, la formarea personalităţii autonome şi creatoare. În plus, selecţionează şi transmite, din generaţie în generaţie, sistemul de valori creat, îmbogăţind astfel bagajul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi al elevului.
Procesul de învăţământ este „procesul introducerii elevului în tainele cunoaşterii; reprezintă demersul de modelare a personalităţii lui“. Un pas important în derularea procesului instructiv ar fi provocarea interesului elevului, ceea ce are în vedere stimularea dorinţei lui de a explora ceva nou, nemaiîntâlnit, şi a hotărârii de a persevera într-o sarcină (situaţie) dificilă. Acesta înseamnă înfrângerea atât a temerii de necunoscut, cât şi a rezistenţei, opunerii, faţă de situaţiile dificile sau neobişnuite. Elevul poate fi ,,provocat“ prin mai multe căi, care să-i trezească interesul şi curiozitatea. Dascălul adoptă o atitudine deschisă, elevul fiind cu siguranţă încântat în confruntarea cu sarcinile noi, dificile. De asemenea el va încuraja manifestarea creativităţii elevului, a curiozităţii şi a originalităţii acestuia în confruntarea cu situaţiile noi, dirijându-l cu atenţie, încât acesta să capete încredere în forţele proprii.
Un rol deosebit îl au deprinderile de comunicare. În sprijinul formării lor vin metodele şi tehnicile gândirii critice, ce provoacă interesul elevilor prin modul cum sunt utilizate. În procesul educaţional elevii nu trebuie doar să răspundă întrebărilor ce le sunt adresate, ci să şi iniţieze o conversaţie adecvată, să-şi exprime propriile punctele de vedere, să se implice activ în rezolvarea de probleme, să-şi argumenteze corespunzător ideile şi atitudinile luate, să exerseze cu abilitate convenţiile unei comunicări optime şi civilizate. În acest scop, activităţile instructiv-educative e necesar să cuprindă o multitudine de experienţe de comunicare, nu doar în cadrul orele de limba şi literatura română, ci ori de câte ori este cu putinţă.
Un punct forte în dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, dar şi a capacităţilor comunicative şi nu numai, îl poate avea o cercetare a vieţii comunităţii în cadrul cărei elevul convieţuieşte. O cercetare a datinilor, a vieţii comunităţii ar putea fi realizată cu ajutorul elevilor. Aceasta are câteva trăsături specifice, printre care cea mai importantă este raportarea la condiţia fiinţei umane, individuală sau colectivă, originară. Să urmăreşti devenirea de la acea condiţie până în prezent, să înţelegi ce s-a petrecut demult, să pui în evidenţă unele sensurile ale devenirii şi să poţi anticipa unele situaţii viitoare, înseamnă a face o cercetare antropologică. Cu siguranţă că elevilor le-ar trezi interesul o astfel de cercetare, ce ar duce şi la stimularea altor calităţi precum: munca în echipă, colaborarea optimă cu cei din jur, legarea unor prietenii etc. Toate acestea ar duce la dezvoltarea personalităţii elevului, deoarece o astfel de cercetare se hrăneşte cu nevoia unei cunoaşteri profunde, cât mai complete şi mai complexe a fiinţei omeneşti.
În acest scop avem în vedere şi creaţiile culturale ale comunităţii din care face parte elevul. De aceea, am crezut de cuviinţă să implementez un opţional transcurricular, care cu siguranţă va atrage atenţia şi dorinţa de implicare a elevilor. Chiar şi titlul ales (,,Vreme trece, vreme vine“) poate sugera intenţia mea de ne întoarce în negura timpului, de a nu lăsa trecutul să fie pierdut în ceaţa uitării. Creaţiile folclorice ale satului Fundu-Răcăciuni reprezintă pietre nestemate în sânul comunităţii şi prin urmare este o sfântă datorie să le descoperi şi să le faci cunoscute şi altora.
Comenius susţinea că scopul principal al educaţiei este formarea fiinţei umane mai întâi pentru viaţa pământească, apoi pentru viaţa ce va urma. Pentru a atinge acest ţel dublu, din fragedă pruncie, fiinţa umană trebuie să parcurgă trei etape importante: cunoaşterea de sine şi a lucrurilor, stăpânirea de sine şi îndreptarea către Divinitate.
Fiecare comunitate are un tezaur material şi spiritual, un stil propriu de convieţuire, o înţelepciune colectivă aparte, o filosofie de viaţă specifică şi o atitudine faţă probleme cotidiene, care determină un mod de gândire şi de comportare diferit de alte comunităţi.
În procesul dezvoltării unei comunităţi se acumulează o vastă experienţă de viaţă, structurându-se tradiţii, mentalităţi, obiceiuri. Astfel, sentimentele şi valorile moral-civice ale elevilor pot fi cultivate făcând apel la datinile satului românesc. Elevilor, culegând, prezentând şi învăţând diferite obiceiuri, le pot fi stimulate sentimente de mândrie, drept urmare a conştientizării faptului că sunt oameni ale pământului, urmaşi ai daco-romanilor. Li se cultivă sentimentul apartenenţei la acest pământ şi la acest popor. Sunt sigură că le va face plăcere elevilor să caute frumuseţile limbii române în puterea vie a folclorului tradiţional. Fără limba dulce şi armonioasă pe care părinţii noştri ne-au transmis-o odată cu viaţa, n-am putea exista ca fiinţe cuvântătoare, ca popor vrednic de a sta alături, cu atâta demnitate şi mândrie, din punct de vedere intelectual, alături de popoarele cu adevărat civilizate. Vocabularul artistic al diferitelor creaţii ale satului, se diferenţiază prin varietatea şi multitudinea expresiilor plastice, de o naturaleţe deobsebită. În plus, regionalismele şi arhaismele dau farmec, sugerând culoare locală. Exprimarea veche din legendele localnicilor dezvoltã capacităţile creatoare ale elevilor şi determina, fără doar şi poate, însuşirea de către aceştia a unui cod bogat de conotaţii ale cuvintelor, pe care ei îl pot descifra uşor în textele literare şi îl pot utiliza cu succes în comunicarea orală şi scrisă.
Diversitatea şi bogăţia folclorului românesc este completată de portul, obiceiurile şi meşteşugurile satului binecuvântat prin statornicia credinţei sale faţă de Dumnezeu.
Regionalismele care apar în vorbirea locuitorilor îndeplinesc funcţii complexe în contextul comunicării cotidiene: creează culoarea locală, prin acumularea particularitaţilor regionale, dând autenticitate şi vigoare exprimarii. Valorificarea regionalismelor reprezintă o treaptă superioară a măiestriei artistice, deoarece presupune intervenţia creatoare a elevului, prin identificarea particularităţilor regionale tipice. Ele pot fi încadrate în contexte artistice sugestive. Regionalismele care apar în limbajul comunităţii respective pot fi oglindi, alături de obiceiuri şi diferite obiecte, originile daco-romane ale ţinutului.
În demersul didactic realizat, am propus, pe lângă o serie de metode activ-participative, utilizarea metodei clepsidrei. Aceasta poate fi folosită cu succes în lecţiile de limba şi literatura română. Terminologia utilizată este reprezentată de termenii: ante-text (informaţiile existente dinainte de scrierea, studierea unui text), text (lecţia, poezia, noţiunea gramaticală ce urmează a fi studiată) şi post-text (informaţiile ce rezultă în urma analizei textului respectiv, informaţii ce aparţin receptorului, adică elevului). Avantajul acestei metode constă în faptul că elevul face o incursiune în sfera cunoştinţelor avute; este determinat să caute alte soluţii, să facă cercetări în plus, amplificându-şi astfel bagajul de cunoştinţe, dar şi consolidându-le pe cele existente. Rezultatele vor fi surprinzătoare, deoarece elevul conştientizează munca depusă, îşi construieşte singur, cărămidă cu cărămidă, volumul cunoştinţelor atât de necesar parcursului şcolar.
Lumea satului e o lume plină de mister pentru oricine-i calcă pragul. Realitatea rurală ascunde în ea sămânţa datinilor strămoşeşti. Cu adevărat afirma Lucian Blaga că ,,veşnicia s-a născut la sat“.
Operând cu un remarcabil conţinut de date informative, culese de la oamenii locului, dar bazându-mă şi pe observarea directă a vieţii localităţii Fundu-Răcăciuni, am reuşit să creez imaginea unică a unei civilizaţii, care se îndepărtează cu paşi mărunţi de tradiţiile vechi.
În studiul antropologic realizat am avut în vedere atât aspecte ale vieţii socialo- economice, cât şi aspecte ale vieţii culturale şi spirituale, dar şi unele particularităţi ale limbajului sătenilor. Am constatat că toate acestea sunt în strânsă legătură, oglindind o mentalitate aparte, cu rădăcini adânci în vechime. Doar tratarea din punct de vedere unitar a acestor aspecte ale vieţii din Fundu-Răcăciuni îi dă tradiţiei locale dreptul la existenţă.
Cu regret afirm că, odată cu dezvoltarea vieţii civilizate, multe din vechile apucături, credinţe şi ceremonii ale timpurilor apuse au fost uitate de lumea de azi a satului. Ele au devenit treptat tradiţiile unei lumi rudimentare. De aceea, e interesant a vedea nu numai studiul vieţii materiale şi culturale, ci mai ales ritualurile practicate de localnici şi semnificaţia acestora. Poate nu ne atrage atenţia ceea ce semănau pe câmp gospodarii, dar faptul că rosteau anumite rugăciuni către Dumnezeu sau că îşi aruncau pe ogor uneltele de lucru în formă de cruce, în speranţa unei culturi roditoare, e impresionant. Nici respectarea sărbătorilor religioase nu poate să pară ceva ieşit din comun, însă semnificaţia şi obiceiurile ce se practică cu ocazia lor sunt surprinzătoare. De exemplu, de Bunavestire se altoiesc pomii. Atunci a fost binecuvântată Sfânta Fecioară Maria şi tot ce se altoieşte se prinde. Sau, de Sfânta Maria Mare (15 august), femeile din sat adună flori de pe câmp, care, sfinţite apoi la biserică, servesc ca leacuri pentru diverse boli. De asemenea, poate nu e nimic neobişnuit în felul de a construi o casă. Dar obiceiul de a o amplasa cu faţa spre răsărit, adică spre Dumnezeu, e remarcabil. Se face aici legătura cu momentele marcante ale vieţii unui om (naştere, nuntă, înmormântare), când prin aderarea la cele sfinte devenim creştini, ne întemeiem o familie sau păşim în lumea de dincolo.
Speranţa de a mai intra în posesia acestor valori locale rămâne la bătrânii satului, care încearcă cu greu să păstreze echilibrul de odinioară.
Referitor la domeniul folcloric, am constatat că-n el se reflectă produsele sufleteşti (credinţele, literatura populară) ale ţăranului. Aici s-au răsfrânt manifestările vieţii, simţirile, necazurile şi bucuriile de zi cu zi. ,,Folclorul este imaginea vie, oglinda fidelă a sufletului unui popor, oglindă în care se reflectă întreaga sa lume însufleţită sau neînsufleţită, reală sau închipuită, în mijlocul şi sub influenţa căreia el trăieşte“. Dar bucuria şi amărăciunea nu sunt reflectate doar în creaţiile lirice (cântece, strigături, ghicitori, proverbe), ci şi-n broderia diferitelor obiecte de îmbrăcăminte. Acestea sunt ornate cu diferite motive florale sau zoomorfe, reprezentând trandafiri, lalele, brazi, păsări. Semnificaţiile acestora sunt impresionante, aducând în discuţie viaţa, iubirea, truda, înţelepciunea, moartea.
„Cultura, tradiţiile, costumul, arhitectura populaţiei, căreia maghiarii i-au spus <<ceangăi>>, sunt în realitate româneşti“. În ceea ce priveşte portul popular şi denumirile din domeniul agriculturii şi păstoritului, am constatat, în urma observaţiilor şi cercetărilor efectuate, dar şi a documentării ulterioare, că o parte din obiectele de îmbrăcăminte îşi au originea în portul dacic: gluga ciobanilor, traista, brâul, iţarii, cojocul, căciula, cămaşa. Însă, în terminologia portului popular, ,,brâul şi căciula aparţin vechiului substrat lingvistic traco-dacic; cămaşa, iţarii şi pieptarul – vechiului strat latin, iar cojocul, stratului vechi slav“. Aceluiaşi strat aparţin şi termenii: jintiţă, plug, leasă. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre terminologia casei, care în majoritatea ei nu este de origine latină, ci slavă: prispă, grindă, stâlp, pod, laiţă. De remarcat ar fi aici şi termenul de origine maghiară ,,talpă“ , ce se referă la bârna de la temelia casei, dar şi etimologia bulgară a cuvintelor: suveică, vârtelniţă, baniţă, rariţă. Dincolo de etimologia acestor termeni, limbajul localnicilor e presărat din abundenţă cu regionalisme lexicale: pelinci (scutece), răsărită (floarea-soarelui), răchită (salcie), ţol (ţesătură), a înhobota (a îmbrobodi), vargă (nuia), strachină (farfurie), harag (băţ), boroană (grapă), jintiţă (urdă), bete (brâu), gavernă (gaură), căşiţă (condei); de regionalisme fonetice: nirel (mire), lambă (lampă), obele (obială), zăhar (zahăr); de regionalisme semantice: vedră (petrecerea miresei dinaintea nunţii), ţoşcă (sacoşă); de regionalisme gramaticale (,,La unii le trebuia slujba în ungureşte“).
Apropierea de acestă lume a fost o binecuvântare. Fiind învăţătoare în sat, consider că zestrea lăsată de înaintaşi trebuie păstrată cu sfinţenie şi transmisă tinerei genereţii. Elevii trebuie îndrumaţi spre cunoaşterea datinilor locale. Am datoria de a valorifica acest lucru în orele de limba română, educaţie muzicală, istorie, educaţie plastică etc.
Sunt convinsă că elevii vor manifesta interes faţă de valoarea neasemuită a zestrei folclorice, a datinilor locale şi vor contribui la păstrarea şi transmiterea acestor comori de suflet, fiindcă:
,,Aici orice gând e mai încet
Şi inima-şi zvâcneşte mai rar,
Ca şi cum nu şi-ar mai bate în piept,
Ci adânc în pământ undeva“.
Bibliografie
1. Baciu, Aurelia, Petre Baciu, Izvoarele dorului – culegere de folclor, Orăştie, Editura ,,Emma“, 2008
2. Blaga, Lucian, Poezii, Bucureşti, Editura ,,Semne“, 2007
3. Constantin, Cucoş, Pedagogie, Iaşi, Editura ,,Polirom“, 1996
4. Văideanu, George, Educaţia la frontiera dintre milenii, Bucureşti, Editura ,,Politica“, 1998
5. Vuia, Romulus, Studii de etnografie şi folclor, vol. I., Bucureşti, Editura ,,Minerva“, 1975