Interpretarea comportamentului nonverbal

Comunicarea nonverbală este o comunicare cu mai multe canale. Tot ceea ce facem se constituie, în fapt, un mijloc de comunicare.  Limbajul corpului, care cuprinde aparenţa fizică, gesturile, expresia feţei (mimica), este la fel de complex ca şi cel verbal, fiind structurat pe zone anatomice şi având propria gramatică, fiind un mijloc de comunicare bogat în informaţii, nuanţat şi sensibil.

Cel mai important lucru de reţinut încă din start, este acela că dialogul dintre două persoane nu se poartă numai în plan verbal ci în egală măsură şi în plan nonverbal. Cunoaşterea acestuia e o artă şi se deprinde în timp, necesitând o observaţie sistematică a celorlalţi şi consecutiv un efort constant de interpretare a celor observate.

Practic, comunicarea nonverbală nu poate fi blocată – dar nici nu este de dorit. Limbajul nonverbal în unele situaţii ne poate trăda, dar soluţia nu este în nici un caz suprimarea acestuia prin supracontrol, ci deprinderea regulilor de bază, deprinderea „gramaticii şi vocabularului” specific acestui mijloc de comunicare.

Limbajul corporal este un limbaj universal şi natural, propriu tuturor oamenilor, care dincolo de mici diferenţe culturale, poate fi regăsit identic pe întreaga planetă.

Conform unor cercetări asupra limbajului trupului, s-a arătat că, într-o prezentare faţă în faţă impactul mesajului emiţătorului asupra ascultătorilor este împărţit în felul următor: cuvinte – 7%-10% din impactul total; voce – 10%-30% din impactul total; limbajul trupului – 60%-80% din impactul total. Acest lucru denotă faptul că felul în care arăţi, gesturile, zîmbetul, felul în care eşti îmbrăcat şi cum te mişti are cel mai mare impact asupra atitudinii unei alte persoane faţă de tine. Chiar înţelepciunea populară confirmă aceste date, deoarece din bătrâni se spune că „un gest — face cât o mie de cuvinte”.

Felul în care vorbeşte o persoană este de trei ori mai important decât cuvintele pe care le foloseşte. În literatura de specialitate se întâlnesc următoarele cinci categorii de identificare a comportamentului nonverbal:

Ţinuta. Prin aceasta se înţelege atît ţinuta pe care un om o adoptă într-un anumit moment, cît şi mişcările care modifică, influenţează poziţia corpului, cum ar fi, de deplasarea greutăţii corpului prin aplecarea înainte sau înapoi, balansul pe vîrfuri şi pe călcîie, poziţia picior peste picior etc. *Mimica Prin aceasta se înţelege toate semnele şi fenomenele pe care le putem observa pe faţa cuiva

Gestica. Prin aceasta se înţeleg toate gesturile braţelor, „limbajul mîinilor” ş.a. acţiuni cum ar fi de exemplu deschiderea unei uşi, stingerea unei ţigări ş.a.m.d.

Distanţa. Prin aceasta înţelegem distanţa pe care o păstrăm faţă de ceilalţi (uneori şi faţă de animale sau de obiecte), cît şimişcările bruşte, care au drept scop modificarea distanţeifaţă de un obiectiv, de ex săritul brusc cun pas înapoi etc.

Intonaţia. Prin aceasta înţelegem toate aspectele care se manifestă întimpul vorbirii aşa cum ar fi intonaţia, modulaţiile, pauzele de vorbire, intensitatea sonoră, ritmul vorbirii etc. În sfera intonaţiei intră şi manifestările sonore lipsite de conţinutverbal, cum ar fi de ex, plescăitul din limbă, oftatul etc.

Emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor omului cu un obiect ori o situaţie, deci au un caracter situaţional. Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală sau de una imaginată (gîndul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie tîlharul care are banii furaţi în geamantan). Intensitatea lor e foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism. În ultimul caz este vorba despre emoţia-şoc căreia psihologii îi spun şi afect. Emoţiile propriu-zise sunt procese sau desfăşurări emoţionale mai moderate în care funcţiile conştiinţei nu sunt blocate sau îngustate ca în afecte. Ele sînt efectul confruntării dintre nevoile individului şi datele reale sau prezumative ale mediului. Emoţiile au o orientare determinată, o referinţă obiectuală sau situaţională (ţi-e frică de o situaţie anumită). Aşadar, emoţiile au un caracter situaţional, depind de acţiunea nemijlocită a situaţiei emoţionale şi apar frecvent ca efect al satisfacerii sau nesatisfacerii unor tendinţe (biologice).

Emoţia nu se reduce la aspectul de trăire subiectivă, ci formează o configuraţie complexă, un răspuns psihofiziologic multidimensional vizavi de evenimente, situaţii. Printre dimensiunile procesului emoţional se disting:

  • modificări organice, vegetative;
  • manifestări comportamentale: gesturi, mimică, expresii vocale schiţate sau desfăşurate;
  • trăirea afectivă a relaţiei cu lumea.

Aceste trei laturi alcătuiesc o unitate, o interacţiune sincronă, trăirea subiectivă avînd la bază mecanisme neuro somatice. Procesul emoţional prezintă manifestări comportamentale externe, accesibile observaţiei şi anume: gestul, mişcarea sau imobilitatea corporală, expresia facială, expresia vocală, tremurul muscular ş.a. Aceste manifestări se îmbină în configuraţii specifice-faciale, vocale, gesturale, posturale – pe baza cărora se poate recunoaşte o stare emoţională sau alta. Expresia facială pare a fi cea mai elocventă pentru observator. De exemplu, bucuria sau mînia se pot citi de pe faţă. Sistemul nervos central este responsabil pentru controlul muşchilor faciali, determinînd încruntări, grimase, relaxări, tremure. Expresia vocală exprimă şi ea – prin variaţii de tonalitate, intensitate, inflexiuni, accent, pauze – anumite stări emoţionale.

Emoţiile pot provoca modificări esenţiale în starea funcţională a organismului. Ele exprimă atitudinea personală în raport cu anumite valori sociale. Treptat, acestea se transformă în senzaţii şi joacă un rol important în motivaţia comportării şi reglării relaţiilor interpersoanale. Emoţiile îndeplinesc cele mai variate funcţii: aprecierea, concentrarea atenţiei, stimularea, compensarea, păstrarea în memorie a sentimentelor retrăite ş.a. Trăirile lăuntrice ale omului care includ intelectul, voinţa şi emoţiile se exteriorizează prin comportament şi, mai ales, expresia feţei, mimică. Reacţiile mimice apar de obicei, spontan şi se manifestă în corespundere cu starea lăuntrică şi dispoziţie.

Exprimarea emoţiilor se manifestă în acţiuni ca mersul, poziţia corpului, strîngerea de mînă şi alte forme de mişcări ale părţilor organismului. Factorul emoţional uman joacă un rol important în manifestarea comportamentului nonverbal, deoarece anume emoţiile generează acest tip de comportament care la rîndul lor sunt şi ele generate de anumite evenimente, situaţii, împrejurări la care oamenii au ataşate anumite atitudini. Astfel, comportamentul este o formă de raportare a individului la conţinutul valorilor sociale. Valorile sociale sunt diferite şi fiecărei valori omul îi atribuie o anumită atitudine. Drept rezultat, apar şi diferite tipuri de comportament uman care se manifestă prin gest, mimică, expresie facială, vocală etc.

Bibliografie:
www.psihologie.info
Allan Pease, “Limbajul trupului”
Peter Collet, “Cartea gesturilor”
Abric Jean, “Psihologia comunicarii”

Accesări: 279

Articole asemănătoare