Comunicare și conflict

Toată lumea comunică. E ceva de la sine înţeles. De fapt, întreg universul comunică. Toate părţile sale componente sunt interconectate şi comunică în diferite moduri.

„Oamenii trăiesc  în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa deţină în comun aceste lucruri. Comunicarea e un mod de a exista al comunităţii.” – John Dewey

Comunicarea înseamnă mai mult decât ceea ce spunem. Înseamnă şi cum spunem acel lucru. Comunicarea constă în a vorbi şi a asculta, şi în acţiunea de a destăinui reciproc gânduri şi sentimente interioare (aşa numitul ‘feedback’).  Pe măsura ce devin comunicatori buni, oamenii ajung să exceleze în toate domeniile, de la relaţii sentimentale la vânzări şi afaceri.

„Comunicarea se defineşte ca performanţa de a descifra sensul, semnificaţia, conotaţia şi denotaţia legăturilor sociale, organizate şi dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor şi altor modalităţi de modelare informaţională, în scopul declanşării, obţinerii stabilităţii, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup.”

Arta de a comunica nu este un proces natural sau o abilitate cu care ne naştem. Noi învăţăm să comunicăm. Orice comunicare implică creaţie şi schimb de înţelesuri. Aceste înţelesuri sunt reprezentate prin „semne” şi „coduri”. Se pare că oamenii au o adevărată nevoie să „citească” înţelesul tuturor acţiunilor umane. Observarea şi înţelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai conştienţi referitor la ce se întâmplă când comunicăm.

Fiecare dintre noi comunică datorită unei varietăţi de nevoi şi scopuri: nevoi personale, scopuri sociale, necesităţi economice şi expresie artistică. Abilitatea de a comunica presupune şi abilitatea de a rezolva conflictele de comunicare. Conflictul nu presupune în mod obligatoriu aspecte negative (ex.ceartă, tensiune), deci comunicarea eficientă nu înseamnă camuflarea conflictului. Acesta trebuie acceptat ca o parte firească a procesului de comunicare.

Competiţia este generatoare de conflict şi este opusă cooperării. Ea este necesară pentru a antrena indivizii în rezolvarea diferitelor situaţii, dar nu trebuie să se transforme într-o formă exacerbată de comportament. Managementul optim al situaţiilor conflictuale presupune abordarea acestora prin cooperare mai degrabă decât prin competiţie, luarea în considerare a tuturor opiniilor, conducerea de tip participativ, evitarea procedurilor de decizie majoritare etc.

Se poate spune că un conflict apare atunci când atitudinea şi acţiunile unei persoane împiedică, afectează într-un anumit mod o persoană în demersul ei de atingere a unui scop.

Conflictul poate apărea oriunde, oricând, în orice situaţie. A crea conflicte e uşor, mai greu este să le rezolvi. Comunicarea este cheia soluţionării conflictelor. Elementele de recunoaştere a conflictului sunt:

  • disconfort
  • incidentul presupune petrecerea unor fapte ( schimb de replici, fapte care te întristează, te irită, nu corespund cu aşteptările tale ).Această etapă poate fi rezolvată prin comunicarea elementelor care au deranjat, a aşteptărilor, rugăminţi, explicaţii etc.
  • neînţelegerea poate fi determinată de comunicarea defectuoasă, de prejudecăţi, de fenomene precum etichetarea, minciuna, agresivitatea etc.
  • tensiunea apare atunci când percepţia altei personae şi a acţiunilor ei sunt distorsionate. Relaţia cu ea este deteriorată de atitudini negative şi opinii fixe de ambele părţi. Sentimentele faţă de persoana respectivă se înrăutăţesc semnificativ, relaţia devine o sursă de permanentă teamă, frică.

Criza este manifestarea cea mai evidentă a conflictului. Este momentul în care se întrerupe o relaţie, apar manifestări de violenţă verbală sau fizică. Funcţionarea normală devine dificilă, se plănuiesc sau se înfăptuiesc gesturi extreme. Comportamentul iese de sub controlul raţiunii şi intră sub dominaţia impulsurilor.

Respectul reciproc şi înţelegerea celuilalt fac posibilă o soluţionare a conflictelor în care să nu existe învingători sau învinşi. Scopul este ca oamenii să înveţe să se impună pentru îndeplinirea propriilor necesităţi, fără a neglija însă nevoile celorlalţi, preîntâmpinând astfel dezvoltarea unor sentimente precum frustrarea sau resemnarea. Mai mult, scopul este ca oamenii:

  • să se deschidă unii faţă de ceilalţi (să-şi arate nevoile, sentimentele, dorinţele, efectele comportamentului celorlalţi asupra lor), în loc să-i analizeze şi să-i subestimeze pe ceilalţi,
  • să se asculte cu atenţie unii pe ceilalţi şi să îi ajute pe alţii să se exprime clar,
  • să soluţioneze conflictele într-un mod creator şi care să fie pe placul tuturor,
  • să-şi dezvolte capacităţi consultative, pentru a-i sfătui pe ceilalţi cum să-şi  rezolve   conflictele.

Cele mai importante elemente dintr-un proces de comunicare în spirit de fair-play sunt următoarele:

  • oamenii trebuie să se exprime clar şi la modul personal, folosind mereu persoana I singular,
  • trebuie să recunoască şi să evite mesajele denigratoare, formulate la persoana a II-a,
  • trebuie să poată descrie comportamentele problematice în loc să le evalueze,
  • trebuie să recunoască ascultarea activă, barierele de comunicare şi să adopte acest stil de ascultare activă,
  • trebuie să îşi exprime sentimentele,
  • nu trebuie să dea sfaturi în ceea ce priveşte comportamentul ce trebuie urmat.

Pe lângă însuşirea acestor reguli de comunicare trebuie învăţate şi unele strategii de soluţionare a conflictelor. Strategiile pentru o comunicare în spirit de fair-play sunt:

  • discuţiile tip confruntare,
  • soluţia „toată lumea câştigă”,
  • discuţiile de lămurire a situaţiei.

Discuţiile tip confruntare fac parte din strategiile pe care le practicăm zi de zi. Aceste discuţii au deseori rolul de a ne impune – cu forţa şi cu riscul lezării relaţiilor personale – sau de a nu ne impune, cu riscul ca noi să ne simţim nemulţumiţi pentru că situaţia nedorită nu se schimbă cu nimic. Aplicând principiul fair-play-ului în procesul de comunicare, vom vedea că există şi o a treia cale de a ne impune în faţa altor oameni, fără  să deteriorăm însă relaţia pe care o avem aceştia.

O a doua strategie este soluţia “toată lumea câştigă”. Ea este mai potrivită în cazul unor probleme mai complexe, care vizează adesea mai multe persoane şi unde trebuie avute în vedere interese multiple. Aici este important să divizăm procesul de soluţionare în mai mulţi paşi mai mici: lămurirea nevoilor, găsirea unor variante multiple de soluţionare, evaluarea variantelor, decizie, planificarea executării soluţiilor, controlul eficienţei acestor soluţii.

Cea de-a treia cale de soluţionare a conflictelor vizează planul personal. Aici este vorba despre lămurirea problemelor prin intermediul unei discuţii între parteneri aflaţi în relaţii personale extrem de strânse. În dialogul dintre parteneri sunt lămurite astfel aşteptările, nevoile şi dorinţele părţilor şi sunt luate hotărâri comune.

O comunicare de succes este cheia soluţionării constructive a conflictelor. “Cine vorbeşte, nu împuşcă“ – aceasta este zicala la care putem reduce funcţia comunicării. În forma sa profesionalizată comunicarea joacă în toate procedurile de soluţionare a conflictelor un rol deosebit de important.

Atunci când există un conflict, procesul de comunicare este bruiat sau foarte limitat. Trebuie să vedem aşadar mai întâi cum poate fi organizată comunicarea pentru a ajunge la o perspectivă comună asupra conflictului şi la problemele care se află la baza lui.

Prima condiţie în acest sens este voinţa de a adăuga la propriul orizont perceptiv o nouă concepţie diferită şi încercarea de a înţelege intenţiile celuilalt. Ameninţările, învinuirile, afirmările nu-şi au locul aici. Ele trebuie înlocuite cu modelele cooperative ale explicării şi înţelegerii.

Deci, obiectul comunicării îl formează: păstrarea relaţiilor existente şi dintre oameni, dintre organizaţiile lor, dintre ei şi acestea, iniţierea, stabilirea şi desfăşurarea unor relaţii noi, modificarea şi stingerea relaţiilor vechi, schimbul de ştiri, gânduri, informaţii, păreri şi idei care prezintă interes pentru relaţiile lor, precizarea anumitor situaţii şi poziţii privind interesele reciproce, clarificarea şi aplanarea eventualelor neînţelegeri care se pot ivi în cadrul relaţiilor şi intereselor comune, rezolvarea diferitelor probleme pe care le ridică desfăşurarea practică a raporturilor sociale care îi leagă.

Comunicarea este cheia individului spre societate, spre integrare în comunitate. În nici una dintre ipostazele sale majore, societatea / comunitatea nu poate exista fără comunicare, ea se continuă, se regenerează prin transmitere, prin ceea ce oamenii îşi împărtăşesc ca experienţă comună de viaţă – scopuri, aspiraţii, cunoştinţe, convingeri, acelaşi spirit.

Bibliografie:
1. Cucoş Constantin,2009,Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi,
2. Emil Stan,1999, Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora
3. Emil Stan,2009, Managementul clasei, Editura Teora
4. Ion-Ovidiu Pânişoară, 2003, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi,
5. Romiţă B Iucu,2006, Managementul clasei de elevi.Aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză educaţională, Editura Polirom, Iaşi,
6. Roxana Tudorică,2005, Introducere în managementul educaţiei, Editura Meronia.

Accesări: 128

Articole asemănătoare