Procesul de învățământ trebuie să facă față provocărilor timpului. Transformarea democratică a societății, trecerea la economia de piață, influența tot mai evidentă a fenomenelor de globalizare, sunt probleme cu care se confruntă generațiile actuale și determină viața celor aflați acum pe băncile școlii. Ele implică o confruntare permanentă și inevitabilă a performanțelor individuale cu cele mai înalte performanțe înregistrate într-un anumit domeniu în lume.
De aici decurg obiectivele strategice ale reformei curriculare: creșterea calității predării și învățării; transformarea învățării școlare într-un proces care să sprijine cu adevărat integrarea activă și competentă a tinerilor în viața socială, profesională și publică; sporirea interesului pentru învățare de-a lungul întregii vieți.
Școala este chemată să dea elevilor acele cunoștințe care îi vor ajuta să se orienteze și să facă față problemelor complexe pe care le pune competiția mondială, să le formeze deprinderi de a învăța, să le cultive dragostea și interesul pentru studiu, să le trezească motivații pentru muncă, să le cultive și să formeze comportamente care să se mențină de-a lungul vieții.
„A reuși la învățătură și a rămâne în urmă din punct de vedere moral înseamnă mai curând a rămâne decât a reuși”, spune J. A. Comenius.
Realizarea obiectivelor puse astăzi în fața școlii implică sub diverse forme, contribuția întregii comunități sociale și, în mod deosebit , a părinților elevilor- partenerii cei mai importanți ai școlii.
Educația este un fenomen social fundamental ce constă în transmiterea experienței de viață a generației adulte și a culturii către generațiile tinere în scopul pregătirii lor pentru viață, pentru integrarea lor în societate. Precum se știe, în familie se face începutul actului educațional, ce se continuă în cadrul instituționalizat. Nu degeaba se spune în popor: „Se cunoaște până la bătrânețe cine are și cine nu are cei șapte ani de acasă”.
Primii educatori ai copilului sunt desigur părinții. Ei îi formează copilului cele dintâi comportamente, cum sunt cele privind igiena personală și colectivă, adaptarea la un anumit regim de viață, de odihnă și treptat, chiar la un regim de muncă. Tot sub supravegherea lor are loc dezvoltarea simțurilor, a gândirii, a memoriei, atenției, imaginației, a deprinderilor de comunicare.
Copilul vine la școală după ce a parcurs primele etape de formare în familie. El posedă deja un volum de cunoștințe, priceperi și deprinderi de a comunica, a asculta, în funcție de modul în care a fost învățat să ducă la bun sfârșit responsabilitățile asumate.
Vârsta primei copilării, cuprinsă între 1-3 ani impune anumite exigențe educative, cum ar fi:
- manifestarea unei atenții constante față de copil;
- perfecționarea conduitei igienice;
- stimularea dezvoltării limbajului- adultul trebuie să-i vorbească mult și corect copilului;
- educația intelectuală;
- părinții nu trebuie să evite răspunsurile la întrebările incomode, să nu mintă, dar nici să dea prea multe amănunte;
- interdicțiile formulate de părinți să fie ferme și clare; o ,,retragere” temporară a afecțiunii este mai eficientă decât pedeapsa fizică.
În cea de a doua copilărie, 3-7 ani, începe să se cristalizeze caracterul și conștiința morală. Aici trebuie să se urmărească eliminarea minciunii. Copilul mic are tendința minciunii de apărare, de independență, de compensație. Soluția în acest sens este puterea exemplului personal. Atât părinții, cât și educatorul trebuie să încerce personal o conștientizare a greșelilor. Copilul începe să caute izvorul siguranței, al raționalizării cu cei din jur. De aceea e nevoie să i se răspundă cu calm și răbdare la toate ,,de ce-urile” adresate necunoscutelor pe care viața i le pune în față. El așteaptă răbdare, înțelegere, dragostea celor din jur.
Școala preia apoi multe din sarcinile familiei. Mircea Sântimbreanu spunea că „școala nu e anticamera vieții, ci unul din laboratoarele ei ocupate de copii”. Copilul, „lutul viu care așteaptă amprenta conștientă a artistului-dascăl”, freamătă de emoție, curiozitate, nesiguranță și teamă în fața noului. Doar colaborarea strânsă între școală și familie face ca această punte să fie trecută cu ușurință. Acum familia susține, lărgește și adâncește neîncetat acțiunile educative ale școlii, iar școala se sprijină permanent pe experiența de viață a copilului, dobândită în familie, grădiniță, în clasele primare, gimnaziale și în alte împrejurări ale vieții sale.
Convergența acțiunilor acestor doi factori și punerea de acord a modalităților de realizare a scopului comun devin una din principalele căi de realizare a idealului educațional.
Modalitățile prin care școala colaborează cu familiile elevilor sunt cunoscute: lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare, antrenarea părinților în acțiuni de amenajare a spațiului, pregătirea și desfășurarea unor activități extracurriculare, colaborarea în susținerea și desfășurarea procesului informațional și educațional. Părinţii trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Educația în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă. Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate:
a) Relația părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport moral și material.
Educația sănătoasă a copilului se asigură numai dacă părinții trăiesc în armonie, dacă în familie domnește o atmosferă plăcută de înțelegere, respect reciproc, dragoste și încredere.
Am împărtășit părinților, din experiența de profesor, urmările negative asupra copiilor a certurilor, a neînțelegerilor, a divorțurilor dintre părinți.
Influențe negative au și atitudinile contradictorii, nepotrivirile de păreri, lipsa de încredere în capacitățile copilului, disprețuirea acestuia. Uneori acestea au dus la abandon școlar, la părăsirea domiciliului și la deformarea comportamentului copilului.
b) Relația familie- școală: alegerea filierei și unității școlare; contacte directe cu reprezentanții instituției școlare, îndeosebi cu dirigintele, sub formă de:
– reuniuni de informare a părinților cu privire la documentele privind reforma curriculară (programe școlare, ghiduri de evaluare, descriptori de performanță).
– consultarea părinților la stabilirea curriculum-ului la decizia școlii, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programul școlar al elevilor;
– activarea asociativă a părinților prin intermediul comitetului de părinți prin sprijinirea școlii în activitatea de cuprindere la cursuri a tuturor copiilor, de îmbunătățire a frecvenței acestora, în organizarea și desfășurarea activităților extracurriculare;
– lecții deschise pentru părinți, ateliere de lucrări practice, vizite, excursii, activități sportive, serbări aniversare;
– întâlniri individuale, consultații pedagogice;
– corespondența cu părinții;
– vizite la domiciliul elevilor;
– lectorate cu părinții;
– reuniuni comune cu elevii și părinții.
Educația cere dragoste, dar cere și judecată limpede. Calitățile copilului trebuie cunoscute și apreciate; dar la fel de limpede trebuie văzute și neîmplinirile și greșelile acestuia pentru a ști cum poate fi ajutat.
În educație, ca și în medicină, e mai ușor să previi decât să îndrepți. Copilului trebuie să i se pretindă nu mai mult decât poate el da, însă nici mai puțin. Să dăm copilului o libertate adecvată capacității sale de a se orienta și acționa, de a se dezvolta ca o persoană autonomă.
Respectând drepturile lui, respectând posibilitățile lui să-i cerem să învețe, să ia parte activă la viața familiei, să respecte și să iubească oamenii, să fie dinamic, să fie generos.
Nu uităm niciodată că a educa este mai greu decât a instrui. Tocmai în acest sens e nevoie de colaborare între familie și școală.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972;
2. Nicola I., ,,Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1972;
3. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002.