Pornind de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei – școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă – școală – familie – societate, este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel, fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţând dezvoltarea copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor punți între instituții și familia copilului, atitudinea acestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.