În formarea copilului și ajutarea lui pentru a se integra armonios în societate rolul primar îl deține, totuși, familia. Am spune că familia este vectorul moral al procesului de educație, iar școala vectorul gnoseologic. Din rezultanta celor doi se naște personalitatea armonioasă și totodată eficientă a tânărului. Caracteristica principală a omului ca specie este moralitatea. Aceasta, însă, nu se dezvoltă de la sine, ci se cultivă cu migală și cu răbdare, cu mult talent pedagogic pe o perioada indefinită, care are totuși ca centru de greutate etapa copilăriei și a adolescenței.
Simplificând lucrurile, modalitatea de educație morală are doi poli: constrângerea și recompensa. Constrângerea e generată de faptul că nici un individ nu va fi moral “de bună voie”, iar recompensa (de natură psihologică, firește) este tocmai acel factor care clădește “încrederea în sine”.
Balansul fin al celor două este însăși esența artei pedagogice și cade în primul rând în sarcina familiei. Vom insista acum mai mult pe cel de-al doilea pol, deoarece ne interesează să vedem cum cultivăm un caracter încrezător, netimorat și, mai ales, capabil să ia decizii bune în variate situații. Perioada decisivă a formării încrederii de sine a copilului este cea în care el se află sub tutela exclusivă a familiei, perioada numită popular “cei șapte ani de-acasă”. De altfel, psihologii au demonstrat că viața psihică a omului evoluează în cicluri de aproximativ 7 ani (0-7 ani, 7-14 ani, 14-21 ani, etc.); nu este întâmplător faptul că în Statele Unite ale Americii majoratul se declară la vârsta de 21 de ani.
Există mai multe modalități prin care părinții îi pot încuraja pe copii. Foarte important este factorul de încurajare; daca copilul gândește sau înfăptuiește pe un făgaș pozitiv, părintele este dator să îl laude, să îl încurajeze, să îi arate cât de importante au fost acțiunile sau gândurile celui mic. Dacă, din contră, copilul greșește (cel puțin conform standardelor unanim acceptate), el trebuie să fie mustrat, dar obligatoriu el trebuie să înțeleagă de ce a procedat incorect. Cu cât copilul înțelege mai bine situația, cu cât el însuși este mai convins de adevărul susținut de părinte, cu atât probabilitatea ca greșeala să se repete scade.
Mulți părinți au tendința de a recurge prea lesne la corecția fizică. De cele mai multe ori, ea este neproductivă; mult mai utilă este „forța exemplului” – copilul nu va fi niciodată dispus să realizeze lucruri pe care nu le vede mai întâi la proprii părinți. În momentul în care copilul este încadrat în sistemul de învățământ, el va avea astfel deja puse bazele încrederii de a înfrunta noile provocări. Ar trebui să existe un liant între mediul familial și mediul școlar instituționalizat, și această legătură o reprezintă psihologul școlar. Profesionist care are atât pregătire psihologică, cât și pedagogică, el trebuie să aibă o evidență clară a evoluției cognitive a tuturor elevilor. El atenuează sau, dimpotrivă, potențează manifestările copilului, încercând valorificarea la maxim a potențialității acestuia. Atât părintele, cât și dascălul trebuie să apeleze în egală măsură la serviciile sale, tocmai pentru ca procesul educativ compus din influența familiei și influența școlii să constituie un tot unitar și armonios.
Un caz aparte îl constituie „copiii problemă”. Aceștia sunt fie hiper-activi, fie hipo-activi. Psihologul școlar trebuie să identifice cauzele acestor tulburări, iar dacă se descoperă resorturi patologice (autism, anxietate, depresie, retard mintal, etc.) să apeleze, mai departe, la discipline specifice (logoped, psihiatru, socio-patolog, etc.). Insistăm să credem că, chiar și la baza unor tulburări de personalitate mai complicate, stă tot problema “încrederii în sine” sau, mai aplicat, împăcarea copilului cu propriul sine, cu propria zestre genetică, fapt ce trebuie să excludă comparația cu alții (concurența, rivalitatea, etc.).
Este vital ca părinții, profesorii și comunitatea să își dea mâna pentru a construi „poduri” pe care cei tineri să pășească cu încredere, știind că într-un fel sau altul, se vor integra în societate, găsindu-și locul și rostul.