Caracteristici ale dezvoltării psiho-sociale la școlarul mic

Dezvoltarea psiho-socială reprezintă un sistem de procese bio-psiho-sociale care duc la o evoluţie individuală a copilului de vârstă şcolară mică finalizată cu starea de maturitate a acestuia. Psihologia vârstelor delimitează statute de vârstă şi atitudini, conduite şi cerinţe specifice faţă de anumite vârste. Elementele fundamentale ale acestui proces sunt reprezentate de relaţia dintre programarea nativă a copilului şi contextul social în care acesta se dezvoltă, acest proces realizându-se atât în plan biologic, după un program de evoluţie stadială, cât şi în plan psihosocial, prin emanciparea personalităţii, prin maturizare.

Ca fiinţe umane, achiziţionăm atribute de cultură fundamentală, realizăm comunicarea – stăpânim limbajul codificat. Ca fiinţe cu personalitate proprie, manifestăm autonomie intelectuală şi morală, suntem responsabili de faptele noastre. În cursul vieţii, un individ joacă un număr de diferite roluri, succesiv sau simultan. Sinteza tuturor rolurilor sociale pe care le-a avut de la naştere până la moarte constituie personalitatea sa socială. Dezvoltarea psihică în decursul vieţii este neliniară, complexă, iar atenţia, inteligenţa, memeria au un caracter inegal de prezenţă, volum şi implicaţii. Această inegalitate de dezvoltare este generată de structuri primare care creează anumite funcţii în coroborare cu dezvoltarea psihică şi expresivitatea personalităţii.

Identificăm o serie de procese ce au loc în evoluţia fiecărui individ:
Maturizarea, definită drept capacitatea individului de a comunica şi controla instinctele, sentimentele, dorinţele, capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi.
Dezvoltarea, cuprinde ansamblul transformărilor ireversibile care duc la o schimbare calitativă cu sens ascendent, chiar dacă pe parcurs apar momente de regres sau de criză. Spre deosebire de dezvoltare, maturizarea vine de la sine. Ponderea principală în maturizare o are ereditatea, iar în dezvoltare factorii de context.
Adaptarea reprezintă ansamblul de procese prin care individul însuşi sau factorii exteriori încearcă să ajungă la o relaţie de echilibru stabil cu mediul. Una dintre cele mai importante probleme ce priveşte perioada micii şcolarităţi este adaptarea şcolară.
Şcolarizarea, cu deosebire începutul acestui proces, constituie pentru copil un exemplu inedit de circumstanţe şi factori, impunându-i-se un grad de autocontrol care înainte nu i se pretindea.

Poziţia de şcolar marchează intrarea copilului în viaţa civică, revenindu-i în consecinţă o serie de responsabilităţi inexistente anterior, reglementate acum statutar prin drepturile şi îndatoririle de elev. Şcoala introduce în fluxul activităţii copilului un anumit orar, anumite planuri şi programe cu valoare structurantă pentru activitate.

Adaptarea şcolară implică acţiunea de transformare a copilului pentru a deveni apt pentru şcoală, capabil de a face faţă cerinţelor instructiv-educative şi pentru dobândirea cu succes a statutului şi a rolului de elev. Concordanţa dintre cerinţele obiectivelor instructive şi răspunsul comportamentului elevului faţă de ele reprezintă condiţia de bază a adaptării.

Mulţi psihologi au numit perioada intrării în mica şcolaritate şocul şcolarizării tocmai pentru ca noul mediu social nou şi obositor, produce teamă uneori. Ca urmare a acestui fapt, nu rareori se înregistrează dificultăţi multiple de adaptare în rândul copiilor. Aceste dificultăţi pot fi generate de o baza psihofiziologică precară – instabilitate neuropsihică, fixaţiile şi conflictele afective de sorginte socio-familială încăpăţânare, negativism, mediul şcolar cu sarcini copleşitoare, educatori dificili – fără experienţă, decalajul dintre polul social obiectiv – poziţia de status şi rol şi polul psihologic subiectiv – nivelul de pregătire internă pentru şcoală.

Deşi cronologic perioada de adaptare este înscrisă între limite asemănătoare, faptic poate să nu se consume la fel pentru toţi copiii. Dificultăţi în adaptare pot să apară la toţi copiii aflaţi în pragul şcolarităţii atât cei ale căror premise necesare trecerii la şcolaritate s-au maturizat, dar formal ei rămân preşcolari, deşi pot să realizeze activitatea de învăţare, dar şi cei ale căror premise ale trecerii la şcolaritate cunosc o oarecare întârziere, deşi formal ei au început noua formă de activitate – învăţătura.

Problematica psihologiei vârstelor este abordată prin intermediul caracteristicilor şi transformărilor statutului de vârstă. Fiecare tip de identitate se realizează diferenţiat de vârstă, rolurile şi statusul ce-l implică personalitatea fiecărui individ. Dezvoltarea psihică impune anumite caracteristici şi „înţelegerea unei relative cerinţe de raportare a vârstei psihologice la vârsta cronologică” (Jude, 2002, p. 34)

Caracteristici cognitive

Sub acest raport, la cei mai mulţi copii apar operaţiile concrete ale gândirii şi începutul operaţiilor formale. Fetele prezintă performanţe superioare la nivelul deprinderilor verbale, ortografiei, citirii şi calculelor matematice, în timp ce băieţii se evidenţiază prin raţionamentele matematice, orientarea în spaţiu şi soluţionarea problemelor de desoperire, fiind totuşi înclinaţi să facă erori de rezolvare. Mai mult, fetele atrag un sistem hiperprotectiv din partea părinţilor, a persoanelor care le influenţează, prezentând dificultăţi în dezvoltarea independenţei.

În clasele mai mari, unii copii pot fi capabili să lucreze cu abstracţiuni, dar cei mai mulţi dintre ei au nevoie de generalizări, pornind de la experienţe concrete. Ceea ce începe să se precizeze cu mai mare claritate este diferenţa dintre stilurile cognitive, delimitând astfel patru stiluri:

  • stilul impulsiv;
  • stilul reflexiv;
  • stilul analitic;
  • stilul tematic. (Kagan, 1964, p. 78)

Copilul impulsiv întâi acţionează şi apoi gândeşte, are un ritm de conceptualizare rapid. Impulsivitatea vine şi din dorinţa copilului de a i se satisface orice necesitate atunci şi este o caracteristică întâlnită în special la copiii cu vârsta sub 3 ani. Copilul reflexiv este caracterizat prin performanța realizării sarcinilor de tip analitic, au nevoie de timp înainte de a răspunde. Copiii cu stil analitic pleacă mereu de la detalii, faţă de cei cu un stil tematic care iau în considerare întregul. La acest nivel, apare procesul de întipărire, stocare şi reproducere a informaţiilor, un proces caracterizat de receptivitate crescută, datorat stocului reduc de informaţii. La vârstele mici, acţionează puternic memoria audutivă, în timp ce memoria vizuală este prezentă până la vârsta adultă. Se face trecerea treptată de la memoria mecanică la cea logică, cu ajutorul exemplelor şi argumentării  corespunzătoare din partea educatorului/învăţătorului pentru a a sigura accesibilitatea şi înţelegerea celor memorate cu ajutorul noţiunilor care implică memorarea logică. Tot acum apare imaginaţia care îi conduce pe copii într-un plan imaginar.

Este necesară transformarea acestei imaginaţii într-una realistă, care sî dezvolte curiozitatea şi dorinţa de a afla cât mai multe lucruri noi. Întrebări precum: Ce este, De ce este?, etc. sunt cerinţe cognitive. La această vârstă se dezvoltă şi atenţia, caracterizată prin „trecerea treptată de la forma involuntară spre cea voluntară, de la cea puţin stabilă, spre cea stabilă”. (Jude, 2002, p. 38)

Este importantă menţinerea atenţiei copiilor prin modalităţi corespunzătoare, predare activă, pauze mai dese, dezvoltarea capacităţilor intuitive.

Bibliografie
Kagan, J., Information processing in the child, the significance of the analytic and reflective attitudes. Psychological monographs, 1964.
Jude, I.  Psihologie şcolară şi optim educaţional, E.D.P., Bucureşti , 2002

 

prof. Claudia Vlădoiu

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/claudia.vladoiu

Articole asemănătoare