Familia este „nucleul” societăţii , fiind cea care răspunde în principal de asigurarea nevoilor copilului şi de protecţia acestuia. Tot ea asigură baza dezvoltării educationale a personalităţii în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului.
Şcoala cunoaşte şi poate contribui la direcţionarea sarcinilor familiei pe linie educativă. De aceea se ocupă şi de educaţia adulţilor, de consilierea acestora pe teme de dezvoltare a personalităţii infantile. Colaborând cu familia, oferă cadrul propice realizării obiectivului comun de integrare optimă a generaţiilor, în funcţie de gradul de cultură şi pregătire profesională.
Acest proces de adaptare al copiilor cu şcoala este început de grădiniţă, care fundamentează viaţa socială a copilului. Dacă subiectul nu frecventează cursurile grădiniţei riscăm tulburări de adaptare comportamentală ale copilului de vârstă şcolară mică, manifestate prin teama de a ramâne singuri la şcoală, ticuri, timiditate, retragere, neacceptarea de sine în rândul colectivităţilor.
De aceea, întreţinerea relaţiei învăţător–elev trebuie să implice şi prezenţa activă a părinţilor în procesul instructiv-educativ desfăşurat în şcoală. Colaborarea poate cuprinde diverse forme: dialogul cu familia, unde se află informaţii utile despre copil; întălniri cu copiii suprasolicitaţi acasă, urmărind temperarea părinţilor şi eliberarea elevilor de presiunea impusă; consilierea cazurilor de copii ai căror părinţi acuză lipsă de timp, pricepere, comoditate în procesul instructiv-educativ. În acest caz învăţătorul este nevoit să se implice mai mult în convingerea familiei. Tot în această categorie de copii i-aş implica şi pe cei ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate, fiind preocupaţi de asigurarea traiului mai bun, pe când „odraslele” lor sunt lăsate în grija rudelor, vecinilor, altor categorii sociale.
Am iniţiat un proiect educaţional la nivelul judeţului Suceava, dar şi la nivel naţional, „Suntem prietenii tăi!”, cu scopul de identificare a nevoilor cognitive, social – emoţionale ale copiilor cu părinţii plecaţi în străinătate şi de a-i sprijini şi proteja asupra riscului de a fi exploataţi prin muncă de către rudele sau vecinii în grija cărora au fost lăsaţi de către părinţi, de a descoperi preocupările şi pasiunile lor, disponibilitatea de a coopera cu cadrele didactice, de dezvoltare a capacitaţii de a comunica celorlalţi dorintele, sentimentele lor în legătură cu modul lor de viaţă.
Dezvoltarea relaţiei părinţi-şcoală presupune cunoaşterea de către cei dintâi a unor anumite reguli pe care le impun copilului, dar şi respectarea la rândul lor în sens reciproc. Copiii simt dragostea părinţilor, interesul acestora pentru şcoală, părinţii devenind participanţi activi la educaţie, au şansa de a-i vedea cum se comportă în relaţiile cu ceilalţi. Învăţătorul reuşeşte să cunoască mai temeinic relaţia părinte-copil şi caracteristicile psihologice ale ambelor părţi, realizând un program educaţional bine structurat.
Jocul este o activitate specifică vârstei copilului cu ajutorul căreia familia cunoaşte gradul de rezistenţă al copilului la efort fizic şi intelectual, îi atrage, îi apropie de colectiv, îi determină să vorbească, să explice regulile jocurilor, încurajându-i şi îndemnându-i mereu. E bine să-i învăţăm de mici munca, dar şi alternarea ei cu activităţile recreative. Se evită astfel oboseala, care blochează dezvoltarea proceselor psihice.
În gradarea judicioasă a timpului elevilor, părinţii şi învăţătorii au un rol deosebit în a-i învăţa să-şi planifice principalele activităţi-învăţătura şi joaca-după un program bine stabilit. Ei trebuie să preţuiască timpul liber prin odihnă activă în favoarea pauzei fizice şi psihice a organismului.
Atmosfera familiei oferă cadrul adecvat pozitiv educaţiei elevilor. Tensiunea , lipsa de afecţiune, stările negative dominante, neechilibrarea sarcinilor, simţul răspunderii constituie un climat potrivnic mediului educaţional, chiar dacă intervine învăţătorul. Apare atitudinea de apropiere a unor elevi, de a-şi însoţi învăţătorul pe stradă pentru a discuta unele probleme personale. Chiar dacă trec în clasa a V a, în pauze vin la clasa fostului dascăl pentru a-i împărtăşi bucuriile, eşecurile specifice acestui prag. E o dovadă vie că prin contactul direct şi afectiv între învăţător şi elevi a avut loc o cunoaştere a personalităţii fiecăruia, o apreciere exactă şi pozitivă, care le-a întărit respectul faţă de sine.
Autoritatea părinţilor este expresia relaţiei dintre copii şi părinţi. Ea trebuie să fie informaţie, acţiune pozitivă, creativă, care să-şi pună amprenta în mod subtil asupra elevilor şi nu dictatorial. Climatul familial trebuie să ofere siguranţă, dragoste, afectivitate, răspundere, încredere în sine şi în cei de alături. Se creează cadrul optim pentru formarea priceperilor şi deprinderilor, transmiterea noilor cunoştinţe de viaţă, modele sociale.
Prin „Şcoala părinţilor” învăţătorii discută, clarifică, adoptă soluţii pentru fiecare elev în parte. Părinţii care au mai avut copii de aceeaşi vârstă împărtăşesc din experienţa lor celor mai tineri, care învaţă câte ceva. Cadrele didactice nu trebuie să admonesteze pe părinţii ai căror copii au rezultete slabe la învăţătură, ci să-i sfătuiască prieteneşte, să facă vizite la domiciliul acestora pentru a-i supraveghea şi sfătui împreună pe copii.
Implicarea părinţilor în educaţia propriilor copii mai poate consta în: convorbiri directe individual sau în grup; întâlniri ocazionale; vizite la domiciliu; participarea activă la desfăşurarea proiectelor clasei; lucrări colective; activităţi demonstrative; lectorate cu părinţii; conlucrarea familiei la desfăşurarea unor serbări (Moş Crăciun, 8 Martie, 1 Iunie); excursii, drumeţii, vizite tematice.
Nerespectarea principiilor în educarea copiilor de către familie duc la caracteristici diverse ale acestora: neîndemânatici şi dezordonaţi dacă părinţii sunt aspri şi sâcâitori; fricoşi şi nedecişi dacă îi sperie şi îi descurajează; indisciplinaţi şi neascultători dacă nu au un program stabilit sau sunt bătuţi şi ameninţaţi.
Pentru a cunoaşte mai bine date despre părinţi şi copii la începutul clasei I şi a-i ajuta în activitatea de instrucţie şi educaţie, am întocmit o fişă personală fiecărui elev şi chestionare pentru părinţi, care cuprind aspecte ca :
- locul şi data naşterii copilului;
- domiciliul;
- numele şi prenumele părinţilor;
- ocupaţia şi locul de muncă al părinţilor;
- componenţa familiei (numărul membrilor familiei şi al câtelea copil este );
- câţi ani a frecventat copilul grădiniţa;
- situaţia familială;
- climatul familial;
- apartenenţa religioasă;
- condiţii de pregătire ale lecţiilor;
- acces la mijloace de informare;
- dacă/ de ce/ cum este recompensat copilul;
- dacă de ce /cum este pedepsit copilul;
- de ce obişnuiesc unii părinţi să aplice copilului pedepse corporale;
- de ce refuză unii părinţi să aplice pedepse corporale copilului;
- cum se adresează părinţii – copilului;
- cine se ocupă mai mult de controlul copilului şi cum;
- cum se manifestă părinţii vizavi de succesul / insuccesul şcolar;
- raporturile existente între copil şi părinţi ( tolerante , indiferente , autoritare );
- discuţii în familie despre educaţia copilului (frecvent, când apare o problemă, rar, foartea rar);
- la ce obiect de învăţământ învaţă mai uşor copilul şi la care întâmpină dificultăţi mai mari;
- cât timp îi ia copilului pregătirea lecţiilor;
- starea sănătăţii copilului;
- probleme dificile din perioada creşterii;
- ocupaţiile preferate ale copilului;
- cu cine îi place copilului să petreacă timpul liber.
Părinţii şi învăţătorii, prin participarea lor la actul de instrucţie şi educaţie al copiilor, vor crea un climat favorabil, obiectiv, de autocunoaştere al elevilor, de evitare a stărilor conflictuale astfel încât să li se ofere şansa să fie mândri de ei, de succesul şcolar şi de reuşita lor în viaţă.
Bibliografie
1. Abric, Jean Claude, 2002, Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Polirom;
2. Băban, Adriana, 2002, Consiliere educaţională Cluj- Napoca;
3. Ezechil, Liliana, 2002, Comunicare educaţională în context şcolar, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.