În ultimii ani, educația elevilor cu cerințe educaționale speciale determinate de prezența unei dizabilități a devenit o preocupare aparte în rândul specialiștilor, mai ales odată cu apariția conceptelor de educație integrată, incluziune școlară și școală incluzivă, care au determinat modificări fundamentale în percepția actului educativ.
Analizând particularitățile specifice ale procesului de învățare a copiilor cu diferite tipuri de dizabilitate se ajunge la concluzia că una dintre calitățile esențiale ale curriculumului școlar presupune un grad cât mai mare de flexibilitate, astfel încât să permit fiecărui copil să avanseze în ritmul său și să fie tratat în funcție de capacitățile sale de învățare. Pentru aceasta este nevoie ca formularea obiectivelor, stabilirea conținuturilor instruirii, modalitățile de transmitere a informațiilor în clasă și evaluarea elevilor să fie diferențiate. Argumentele care stau la baza unui curriculum flexibil și ușor de adaptat cerințelor educaționale ale fiecărui elev sunt:
- respectarea dreptului fiecărui copil la instrucție și educație pe măsura potențialului și capacităților sale;
- formarea unui registru comportamental care să permită pe termen lung adaptarea și integrarea lui socială;
- asigurarea legăturii cu faptele reale de viață și familiarizarea cu o serie de obișnuințe privind activitățile de utilitate practică și de timp liber;
- dezvoltarea capacităților necesare pentru rezolvarea independentă (în limitele permise de tipul și gradul dizabilității) a problemelor de viață, de autocontrol în situații dificile și practicarea unor metode și tehnici de muncă intelectuală care să asigure eficiență în adaptarea și integrarea școlară și socială.
Modalitățile de adaptare a strategiilor didactice și a conținuturilor educației speciale în contextul modernizării și reformării serviciilor educaționale destinate copiilor cu cerințe educaționale speciale determinate de abilități presupun o analiză atentă a următoarelor aspecte:
- tipul și gravitatea deficienței/ tulburărilor diagnosticate, rolul și importanța diagnosticului diferențial în susținerea unui program recuperator și educațional eficient;
- vârsta copilului, decalajul între vârsta cronologică și vârsta mintală;
- experiența de viață a copilului în familia din care provine – gradul de implicare a familiei în dezvoltarea și evoluția sa normală, susținerea afectivă și materială, educația oferită și atitudinea membrilor familiei față de problemele speciale ale copilului;
- ruta școlară a copilului – dacă a urmat sau nu un program de învățământ preșcolar sau al unei școli, rezultatele școlare obținute, problemele privind modul și potențialul de învățare al copilului;
- atidudinea și modalitățile de implicare a familiei și resurselor comunitare în activitățile educative ale copiilor cu cerințe educative speciale – interesul pentru educarea și integrarea copiilor cu dizabilități în viața socială normală;
- pregătirea psihopedagogică a educatorilor – cunoașterea metodelor de lucru cu această categorie de copii, a limitelor și posibilităților lor de învățare, a modalităților și formelor de evaluare;
- strategia și modalitățile de organizare a activităților de predare-învățare la clasă, stilul și maniera de lucru ale fiecărui educator în parte, capacitatea cadrelor didactice de a accesibiliza conținutul învățării la nivelul de înțelegere al fiecărui elev din clasă, disponibilitatea educatorilor de a desfășura activități diferențiate și individualizate;
În scopul eficientizării procesului de învățare pentru elevii cu cerințe speciale/ dizabilități sunt aduse în prim plan, mai ales în utimii ani, câteva repere fundamentale:
a) Învățarea interactivă
b) Elaborarea în comun a obiectivelor învățării
c) Demonstrația, aplicația și feedbackul
d) Modalitățile de sprijin în actul învățării
e) Evaluarea continuă a învățării
Metodele activ-participative utilizate în practica instructiv-educativă permit elevilor satisfacerea cerințelor educaționale prin efort personal sau în colaborare cu alți colegi. Specific acestor metode este faptul că stimulează interesul pentru cunoaștere, este facilitat contactul cu realitatea înconjurătoare, sunt subordonate dezvoltării mintale și nivelului de socializare a elevilor. În contextul educației integrate, aceste metode constituie o resursă importantă în proiectarea activităților educative deoarece stimulează și dezvoltă foarte mult învățarea prin cooperare (lucrul în perechi sau în grupe mici de elevi), facilitând astfel comunicarea, relaționarea, colaborarea și sprijinul reciproc pentru rezolvarea unor probleme sau pentru explorarea unor teme noi; sunt favorizate astfel cunoașterea reciprocă dintre elevi, înțelegerea și acceptarea reciprocă, precum și integrarea copiilor cu cerințe speciale în colectivul școlii de masă.
În anii ’90, aceste metode au cunoscut o dezvoltare și o diversificare mare o dată cu aplicarea programului The Reading and Writing for Critical Thinking Project- RWCT (Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice). Acest program a debutat în SUA și apoi s-a extins în peste 40 de țări, majoritatea europene. Aceste metode, pe lângă eficiența lor în activitatea didactică, dezvoltă o serie de aptitudini și capacități referitoare la spiritul de toleranță, ascultarea activă, luarea deciziilor, autonomie personală, responsabilitate și participare socială, formarea opiniilor și înțelegerea corectă a realității.
Pentru fiecare moment sau etapă a lecției se pot folosi o serie de metode sau tehnici de lucru, incluse într-o strategie adaptată disciplinei, conținutului, vârstei și performanței elevilor. Mai jos amintim câteva strategii de învățare prin cooperare care pot fi aplicate cu mare eficiență și în condițiile educației incluzive:
1. Predicțiile în perechi
2. Interviul în trei etape (2-4 elevi
3. Unul stă, trei circulă(3-5 elevi)- în grupul casei, elevii lucrează la o problemă sau o sarcină care se finalizează cu obținerea unui produs, de preferință realizabil în mai multe feluri.
4. Masa rotunda/ Cercul
5. Creioanele la mijloc
Învățarea interactivă și activitatea diferențiată favorizează lucrul în echipă al profesorilor (co-teaching), fiind incluși și educatorii specializați în diferite forme de terapie educațională sau profesorii de sprijin, specializați în activitățile cu elevii integrați în învățământul obișnuit.
Bibliografie
Bocoș, M-D., Instruirea interactivă, Editura Polirom, 2013
Gherguț A., Frumos L., Raus G., Educația specială. Ghid Metodologic, Editura Polirom, 2016
Gherguț A., Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii de educație integrate, Editura Polirom, 2001
Gherguț A., Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice, Editura Polirom, 2013