Într-un sens larg, incluziunea priveşte eliminarea oricăror discriminări care afectează principiul respectării diferenţelor interindividuale. Ea se configurează nu numai ca o soluţie de ordin socio-politic, ci şi ca un principiu metodologic capabil să dea o nouă orientare acţiunii educative practice şi managementului educaţional. Într-un sens restrâns, ideea de incluziune priveşte procesul integrării copiilor cu cerinţe educaţionale speciale (CES) în clasele şcolare obişnuite. În acest caz, se acceptă premisa că etichetarea şi plasarea copiilor în şcoli speciale este ineficientă şi discriminatorie.
În societatea actuală se remarcă interesul pentru eliminarea oricăror forme de discriminare în câmpul educaţional şi propun incluziunea ca principiu cu valoare morală, socială şi educaţională. Argumentul fundamental care explică şi justifică principiul incluziunii se întemeiază pe principiile educaţiei democratice care îşi propune să influenţeze într-un sens pozitiv şi nediscriminativ comportamentul tuturor educabililor. Ceea ce aduce nou acest concept este maximizarea efectelor educative în raport cu fiecare dintre subiecţii supuşi acestei acţiuni, în condiţiile acceptării diferenţelor de ordin psihoindividual. Educaţia incluzivă sugerează unele modalităţi concrete de realizare a principiului educaţiei pentru toţi şi de reducere a costurilor sociale ale educaţiei.
Ideea de incluziune se defineşte prin referire la ceea ce ar însemna excluderea din raţiuni de ordin pedagogic. În funcţie de acest criteriu, cele mai frecvente modalităţi de excludere întâlnite în şcoală se întâmplă când unii copii cuprinşi în sistemul de învăţământ nu fac faţă cerinţelor şcolii dintr-un motiv sau altul; când copiii care au anumite deficienţe sunt incluşi în instituţii speciale unde primesc un sprijin educativ specializat, dar sunt astfel excluşi din învăţământul public sau când unii copii nu frecventează şcoala, fiind consideraţi inapţi, deşi ar putea să o facă dacă instituţia şcolară şi comunitatea ar găsi unele soluţii pentru a veni în ajutorul acestora.
Unele dintre aceste forme de excludere îşi au originea în concepţii privind politica educaţională, după cum altele îl privesc direct pe profesor, care trebuie să adapteze modurile de instruire la particularităţile elevilor. Cea mai corectă şi cea mai avantajoasă atitudine a educatorului este cea de a căuta să dezvolte noi strategii de predare capabile să stimuleze şi să susţină participarea la lecţie a tuturor elevilor. Lucrul acesta nu este uşor, mai ales când gradul de eterogenitate al grupului şcolar este ridicat, iar diferenţele dintre elevi sunt foarte mari.
Cercetările din domeniul psihologiei învăţării şi dezvoltării au demonstrat că în mediul şcolar este necesar să se ţină seama de acele diferenţe care semnifică variabilitatea comportamentului uman şi care privesc următoarele situaţii: fiecare elev învaţă în ritmul său; pentru obţinerea aceluiaşi rezultat în învăţare, unii este necesar să depună un efort mai mare, alţii un efort mai mic; unii elevi sunt mai receptivi la influenţa educativă decât alţii. În legătură cu aceste diferenţe, principiul pedagogic al incluziunii promovează cerinţa aplicării unor metodologii diferenţiate şi diversificate care să favorizeze procesele de individualizare a instruirii şi adaptarea acestora la particularităţile educabililor.
Intervenţia educaţională este concepută astfel încât în centrul ei să fie plasat cel ce învaţă, cu particularităţile lui de dezvoltare psihofizică, în serviciul căruia sunt manipulaţi factorii de ordin psihologic, psihosocial şi metodologic e pot contribui la creşterea efectului procesului educativ. Singurul element discriminativ rămâne acceptarea faptului că fiecare învaţă într-o manieră personală şi că, din acest punct de vedere, oricare prezintă asemănări, dar şi deosebiri faţă de ceilalţi.
Fiecare copil cu dificultăţi de învăţare are dreptul de a fi considerat un copil cu şansă la dezvoltare şi felul cum îl apelăm este important pentru imaginea lui. Munca didactică trebuie să pună în centru copilul, nu problema acestuia.
Bibliografie:
A. Ghergheş- Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integratã, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
Ion T. Radu, L. Ezechil- Didactica. Teoria instruirii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005;
T. Vrãjmaş- Invãţãmântul integrat şi/ sau incluziv pentru copiii cu cerinţe educative speciale, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.