Abordarea textuală și disciplinară în artă

Multiplicarea  surselor învăţământului şi acumulările cognitive din diferitele domenii ale cunoşterii impun noi strategii de dimensionare şi de structurare a conţinuturilor. Una dintre exigenţele structurării conţinuturilor o constituie promovarea interdisciplinarităţii.

În învăţământ, interdisciplinaritatea implică stabilirea şi exploatarea unor conexiuni între limbaje explicative sau operaţii, în scopul diminuării diferenţelor care apar între disciplinele de învăţământ clasice. Predarea şi învăţarea monodisciplinară au dezavantajul că accentuează perceperea secvenţială a realităţii, artificializând-o. Este necesară aruncarea unor punţi de legătură între disciplinele şcolare prin realizarea fuziunii dintre concepte şi limbaje diferite.

Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea devin o condiţie obligatorie a procesului nostru didactic, menit în ultimă instanţă să contribuie la educaţia şi dezvoltarea personalităţii elevului. Exerciţiului interdisciplinar nu se poate aplica nici permanent şi nici pretutindeni, din motive multiple, dar utilizarea lui între toate micile „artificii” care dau frumuseţe, bogăţie şi viaţă învăţării şcolare este posibilă şi chiar necesară. Minţile elevilor au devenit prea căutătoare şi prea complexe ca să se lase încătuşate de metodele restrictive. Astfel, fiecare găsire a unui limbaj comun între diferite domenii de cunoaştere va fi utilă şi pentru elevi şi pentru profesori, ca beneficiari imediaţi ai demersului creativ, străbătând acel drum de la  a fi în până la  a fi întru, în termenii filozofului Constantin Noica.

Gerard Genette identifica mai multe tipuri de abordare textuală: transtextualitatea ca obiect al poeticii, intertextualitatea- „relaţia de coprezenţă a două sau mai multe texte” (citatul, plagiatul, aluzia), paratextualitatea (titlu, subtitlu, prefeţe etc.), metatextualitatea (relaţia de comentariu), arhitextualitatea (relaţia textului cu genul sau specia), hipertextualitatea – relaţia de derivare a unui hipertext dintr-un hipotext; imitaţie şi transformare, pastişă, parodie.

Julia Kristeva teoretiza conceptul care a revoluţionat cercetarea textuală a ultimei jumătăţi de secol XX, cel de intertextualitate. Ea pornea pragmatic de la aceeaşi noţiune fundamentală a deschiderii : „Ceea ce dă viaţă textului este deschiderea lui spre alte coduri , alte semne ; ceea ce-i dă viaţă este intertextualul”. Nu întâmplător, semioticiana repeta sintagma „dă viaţă”, aşa cum literatura nu are valoare ca cimitir de opere prăfuite, nici disciplinele noastre şcolare nu au valoare ca dosare de informaţii osificate, prezentate sub forma unor munţi de învăţare mecanică în faţa tânărului atât de dinamic al zilelor noastre.

În receptarea artelor avem şi deschideri transdisciplinare. Transdisciplinalitatea este vizată ca o întrepătrundere a mai multor discipline, care pot conduce în timp la constituirea de noi discipline sau noi domenii ale cunoaşterii. În acest  sens,  programa pentru clasa a IX-a este semnificativă atât prin unitatea Literatura şi celelalte arte cât şi prin sublinierea referitoare la importanţa interferenţelor şi analogiilor în interiorul tuturor grupajelor ce structurează studiul literaturii, al creativităţii şi al valorilor. Un exemplu elocvent în acest sens este programul educativ semnat de Vito Peronne si Bena Kallic care cuprinde câteva obiective fundamentale adecvate la studiul limbii şi literaturii:
1. A respecta miraculosul vieţii – a înţelege că naşterea şi moartea sunt părţi ale unui ciclu;
2. A aprecia esteticul – a înţelege cultura prin intermediul artelor pe care le propagă;
3. A recunoaşte puterea limbajului – a înţelege semnificaţia comunicării prin limbaj vizual şi simbolic.

Acest program vizează paradigma unui nou umanism şi impune prezenţa unor perspective ce înscriu textul literar în contexte largi: al poeticii, al muzicii şi al picturii.

Interdisciplinaritatea şi trasndisciplinaritatea raportate la „arta cuvântului” determină predarea disciplinelor artistice în sistemele de învăţământ având ca scop dezvoltarea capacităţilor interpretative, cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj muzical, pictural, poetic, cunoaşterea şi utilizarea unor materiale, instrumente şi tehnici specifice diferitor arte.

Pedagogia propune receptarea artei din motivul că poate produce formarea fundamentală a gustului estetic şi cultivarea admiraţiei în faţa operei. Acţiunea de receptare a artei este plasată în acţiunile pedagogice ce modelează dimensiunea estetică a personalităţii.

Ştiinţele umaniste au un rol privilegiat în receptarea artei deoarece există o mai mare deschidere faţă de elev în procesul de predare – învăţare, este exersată creativitatea, se restrânge obligativitatea profesorului de a-şi organiza activitatea numai în funcţie de normele impuse şi avem o manifestare autentică a personalităţii în situaţii de învăţare ce lasă loc preferinţei şi gustului personal. Profesorul are un rol important în educaţia elevului care conştientizează propriul potenţial creator şi învaţă un anumit număr de operaţii care îi vor facilita accesul progresiv la manifestarea creatoare, iniţiindu-l mai întâi în acte de imitaţie, apoi de aproximare şi în final în acte autentic- creatoare. Educaţia prin intermediul artei stă astfel sub semnul valorii estetice.

Arta poate oferi fiecăruia prilejul recunoaşterii şi al acceptării, al acordului cu propria fiinţă precum şi încrederea în forţele proprii. Cunoaşterea necesară educării prin intermediul artei este un proces foarte complex care nu se limitează la procesele cognitive (peceptie, sentimente, dorinţe), este expresia sinelui, a creativităţii, a subiectivităţii personalităţii. Cunoaşterea artei nu e achiziţie, posesiune, ci  înseamnă a şti să  fii, înţelegere şi implicare în viaţă. Prin artă putem ajunge la adevărul existenţial.

Ştiinţa şi cultura erau inseparabile la începuturile istoriei umane. În Renaştere, legătura încă nu se rupsese iar prima Universitate avea scopul de a studia universalul. În momentul producerii rupturii, ştiinţele sunt separate în ştiinţe exacte şi ştiinţe umane, iar separarea dintre ştiinţă şi cultură coincide cu “moartea omului”. Recent cultura ştiinţifică şi cultura umanistă s-au apropiat mai ales în domeniul dialogului dintre ştiinţă şi artă,  apropieri cu caracter interdisciplinar şi pluridisciplinar.

Transdisciplinaritatea este un nou tip de artă care apare prin transferul metodelor informatice în domeniul artelor, pe internet, în timp real, în sunet şi imagine ca o lume nouă, născută din lumile interioare ale artiştilor. Cultura transdisciplinară ar fi o unificare deschisă a culturilor, o armonie fără fuziune. În cadrul literaturii şi a poeziei în special, transdisciplinaritatea înglobează umanul. Opera, textul presupune ce e în şi ce e dincolo de  şi ce e între oameni. Abilităţile de gândire pot fi îmbunătăţite semnificativ prin educaţie corespunzătoare. Scopul efectiv al dezvoltării abilităţilor de gândire se atinge atunci când se realizează transferul acestora, când abilităţile de gândire dezvoltate într-un domeniu, în cadrul uneia sau al mai multor discipline, sunt transferate în situaţii diferite şi în domenii diferite ale cunoaşterii. Gândirii critice i se asigură cea mai mare posibilitate de transfer în situaţii inedite, atunci când competenţele corelate cu aceasta (organizarea informaţiilor, formularea întrebărilor, elaborarea raţionamentelor, luarea deciziilor, rezolvarea de probleme etc.) sunt învăţate şi exersate, folosind exemple diferite.

Gândirea critică nu rezultă automat ca produs secundar al educaţiei monodisciplinare. Este nevoie de un efort semnificativ al mai multor discipline pentru a îmbunătăţi acest tip de gândire.

Transdiscilinaritatea presupune lărgirea sferei de contact cu realul. Învăţarea transdisciplinară presupune cunoaşterea abordării inter- şi pluridisciplinară. Interdisciplinaritatea înseamnă transferul metodelor dintr-o disciplină în alta. Debordează limitele disciplinei, dar rămâne în cadrul ei. Pluridisciplinaritatea reprezintă studierea unui obiect dintr-o disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată. Exemplu: un tablou de Giotto poate fi studiat din perspectiva istoriei artelor, istoriei şi istoriei religiilor, precum şi din perspectiva fizicii, chimiei, geometriei.

Educaţia transdisciplinară nu-şi propune doar transmiterea unor cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul, ci schimbarea mentalităţii pentru a învata să trăieşti. Transdisciplinaritatea este astfel, atitudine şi educaţie. Atitudinea e creativitatea, singurul mod de a arunca punţi peste abisurile dintre specialităţi. Educaţia artistică este o educaţie inter- şi transdisciplinară ce implică în mod necesar un dascăl. Acesta trezeşte în discipoli un ,,haos creator” (R. Barbier), pentru a se ajunge la mesaj şi la semnificaţii. Educatorul e un intermediar şi un provocator. El ajuta la relevarea unor “practici spirituale” cum ar fi: autoobservaţia, generozitatea, atenţia, stăpânirea de sine, îndemânarea, altruismul, credinţa, acţiunea creatoare. Din această pespectivă transdisciplinaritatea poate fi considerată o şcoală a întelepciunii şi a frumosului artistic.

Accesări: 195

Articole asemănătoare