Activităţile extracuriculare cu tematică interculturală, multietnică, multi şi interconfesională au multiple valenţe educative: creşterea toleranţei interetnice şi interreligioase faţă de semenii de alte credinţe şi orientări, în virtutea originii comune a tuturor oamenilor, evidenţierea importanţei dialogului şi a respectului între oamenii aparţinând diverselor comunităţi, cultivarea atitudinii de grijă faţă de toţi semenii, indiferent de rasă, etnie, convingeri religioase, cultivarea valorilor morale precum empatie, solidaritate, pace, înţelegere, asumarea unui comportament responsabil în comunitate.
În contextul actualei situaţii politice europene, când relaţiile transfrontaliere sunt marcate de strânse interconexiuni la toate nivelurile şi sub toate aspectele vieţii politice, economice, sociale şi culturale, dar şi de o serie de provocări datorate presiunii la care sunt supuse graniţele europene şi diferenţierilor existente în nivelurile de dezvoltare economică a ţărilor şi regiunilor, devine deosebit de important, sub aspect educaţional, a marca aceste deosebiri, dar a şi educa tinerii în spiritul aprecierii propriilor valori, dar şi al acceptării diversităţii ca o formă a progresului cultural si economic.
În acest sens, elevii şcolii noastre au fost stimulaţi să participe şi să se implice în mod activ la activităţile organizate de membrii Comunităţii evreilor din Timişoara, activităţi menite de a stimula acest tip de competenţe cognitive, prilejuite şi de comemorare a unor evenimente precum:”Ziua Holocaustului” sau „Ziua eliberării lagărelor de concentrare”.Pe lânga participarea la acest tip de activităţi, implicarea prin realizarea de eseuri inspirate de audierea evocării unor memorii personale, realizarea de planşe şi desene, analiza unor albume de fotografii, efectul cel mai relevant l-a avut impactul nemijlocit al elevilor cu evenimentele istorice care au marcat nu doar viaţa unor persoane ci a unei întregi comunităţi, au reorientat cursul istoriei, au reaşezat seturi de principii şi valori, au redimensionat şi reevaluat acţiuni şi fapte petrecute în trecut, dar cu repecursiuni şi în prezent. În afara unor activităţi organizate în şcoală sau împreună cu membrii comunităţii, un rol important l-au avut vizitele organizate în cadrul programelor de pregătire culturală derulate în cuprinsul proiectelor europene: „Leonardo da Vinci” şi „Erasmus+” la Buchenwald , Auschwitz- Birkenau, Gross-Rosen, vizite care le-au permis elevilor să integreze cunoştinţele teoretice, prelegerile audiate, locuri,fapte şi personaje, cu aspecte care i-au făcut să conştientizeze rolul implicării civice în derularea unor astfel de evenimente. Am dori să prezentăm ca studiu de caz o astfel de vizită cu însumarea unor concluzii care se desprind din aceasta.
Rogoznica – o localitate situată în sud-vestul Sileziei, nu oferă, din perspectivă istorică, prea multe indicii referitoare la evenimentele petrecute în perioada 1941-1945, la doar 3 km distanţă de periferia ei. Aşezată la intersectia unor importante drumuri comerciale care legau regiunea central vestică cu cea central estică a Europei, inconjurată de suprafeţe împădurite, pe axa principală a ceea ce urma să însemne ”Riese”(”Gigantul”) în perioada de maximă extensiune şi dominaţie a regimului nazist, a fost considerata de către aceştia ca fiind oportună pentru a oferi un spaţiu adecvat constituirii unui lagăr de concentrare.
”Arbeit macht frei”, binecunoscutul slogan nazist, menit saă deschidă o poartă a sperantei, dar să inchidă, ăn acelaşi timp, contactul cu lumea exterioară, cu o viaţă profesională şi socială statornicită în ani de existenţă, străjuieşte şi în prezent poarta de intrare în lagărul de concentrare Gross-Rosen. Constituit ca muzeu in 1983 şi extins treptat, după reconstituiri rezultate în urma unor descoperiri recente, până în anul 2000, Muzeul memorial Gross-Rosen include în prezent unele areale şi clădiri originale, dar şi reconstituite, în scopul prezentării unui trecut peste care nu trebuie să se aştearnă nepasărea sau uitarea.
Intrarea cu clădirile oficiale ale garnizoanei, de o parte şi de alta expun aspecte din viaţa conducătorilor SS ai lagărului. Clădirea de pe stânga, înainte de poartă, parte din muzeul propriu zis include o machetă a fostului lagăr, vitrine cu obiecte şi alte exponate personale ale deţinutilor, iar spaţiul larg dincolo de poarta principală este împărţit în mai multe zone: zona exploatărilor de granit, ocupată în prezent de un lac, memorialul dedicat preotului Wladislaw Bladzinski, monumente funerare si cenotafe, barăci, cantina, locul de executie al prizonierilor, crematoriul si arealul recreativ destinat oficialilor SS şi famililor acestora. Exista iniţial o diferenţiere între lagărele desemnate cu KL-de concentrare şi cu AL-de muncă. Preţul scăzut al terenurilor şi nevoia de forţă de muncă ieftină a determinat investitorul german în exploatarea carierelor de roci să deschidă acest lagăr de muncă la 1 Mai 1940, subordonat în prima fază, lagărului de concentrare Sachsenhausen. Însuşi lagărul de concentrare, clădirile aferente au fost constituite cu materialele exploatate în carieră de către primii prizionieri aduşi aici din puşcăria Tomaszow Mazowiecki în Iulie 1940. În afara muncii propriu zise, efectuate în scopul extinderii spaţiului construit, prizonierii, marea majoritate evrei proveniţi din peste 30 de state europene au lucrat în carierele de granit intrate în exploatare încă din 1940, materialul fiind utilizat inclusiv pentru construcţia drumurilor de legatură cu lagărele învecinate, de unde începând cu anul 1941 vor fi aduşi alţi prizonieri şi viceversa (57.550 prizonieri din Gross-Rosen spre lagărele învecinate). Cele mai multe transporturi din Polonia, 16 la număr, au provenit din puşcăria Montelupich-Cracovia si Paviak-Varsovia(6).
Transformarea lagărului de muncă Gross-Rosen într-unul de concentrare de sine stătător este atestat oficial începând cu data de 1 mai 1941, când comandantul lagărului Sachsenhausen, Hanz Loritz, preda conducerea comandantului SS Arthur Roedel, precedată fiind de o serie de inspecţii premergătoare, dovedite prin fotografii, realizate în perioada octombrie 1940-aprilie 1941. O serie de tabele şi documente oficiale atestă trasnportul prizonierilor, începand cu acest moment, din lagărele învecinate. În perioada 2 august 1940-25 aprilie 1941 apoximativ 630 de prizonieri au fost relocaţi din Sachsenhausen şi Buchenwald, supravegherea fiind asigurată de peste 50 reprezenţanti SS. Pînă în anul 1942, deţinuţilor li s-a permis să primească pachete, iar nevoia continuă de forţă de muncă a justificat si construirea unui spital pentru tratarea persoanelor bolnave si epuizate, existand şi o remunerare de 4-5 DM. Deşi majoritatea forţei de muncă era orientată spre exploatarea rocilor de construcţii, – munca in totalitate corespunzătoare dictonului “epuizare totală prin muncă”, peste alte 209 firme au beneficiat de aportul muncii prizonierilor: Siemens, Halske, Blaupunkt, Krupp AG, Telefunken, Zeiss, IG Farben, Osram, Dinamit AG, Nobel, Philips etc.
Dinamica activităţilor lagărului a necesitat, în timp, relocarea de prizonieri spre alte lagăre, aproximativ 145 transporturi spre Maidanek, Mathausen, Dachau, Flossenburg, Bergen- Belsen etc. Obişnuita “numerotare” a prizonierilor şi însemnarea printr-un triunghi pe care era trecuta iniţiala naţionalităţii din care deţinutul făcea parte era şi aici valabilă. Majoritatea prizonierilor existenţi erau evrei din Polonia si Ungaria,aproximativ 57000 din regiunile Silieziei inferioare. O parte dintre aceştia, acuzaţi de instigarea la acţiuni de revoltă au disparut in decursul acţiunii intitulate “Nacht und Nebel”. O categorie aparte o formau acei prizonieri care aparţineau claselor sociale superioare,nobilimii, intelectualităţii sau celor acuzaţi ca ar fi fost cunoştinţe sau simpatizanţi ai ofiţerilor germani organizatori ai atentatului împotriva lui A.Hitler, unii chiar de naţionalitate germană: preşedintele de odinioară al republicii Paul Lobe, fostul primar al oraşului Wroclaw – Karl Mache sau preşedintele consiliului orăşenesc Hugo Frey, dar şi profesorul universitar Waksmundzki din Lublin, ei avănd ca semn distinctiv un echipament de culoare alba cu dungi roşii orizontale. Prizonierii aflaţi în arestul Gestapoului din Wroclaw, majoritatea proveniţi din Polonia si Cehia, aproximativ 4200 persoane, dar şi prizonierii de război ruşi din Lambinowicze (octombrie 1941) erau ucişi prin injectarea de cianură de potasiu în inimă, decesul survenind în cateva secunde. Hrana zilnică se limita la aproximativ 1200-1300 calorii şi era compusa din: 1/2 litri cafea la micul dejun + 1/2 litri supa din orz, 3/4 litri supa la pranz, 1/2 litri supă şi 4 felii paine de 200g seara, uneori 10-20 g margarină, marmeladă sau melasă. Comunicarea cu membrii familiei se putea realiza doar prin completarea riguroasă a unor formulare preexistente şi strict cenzurate. În aceste condiţii seriviciul spiritual ilegal practicat de preoţii încartiruiti le-a conferit celorlalţi prizonieri speranţă şi putere de supravieţuire.
Subnutriţia, munca epuizantă, maltratările fizice sistematice, condiţiile igienico-sanitare precare, au determinat decesul a peste 40000 de persoane, primul crematoriu funcţional datand din 1942. A existat de altfel un pseudonim “14f13” sinonim actiunilor de “curăţare” a bolnavilor şi prizonierilor incapabili de munca, din decembrie 1941 pana în aprilie 1942. Execuţiile erau practicate la ordinea zilei, în special a persoanelor aparţinand organizaţiei administrative opozante din districtul Radom.
Evacuarea lagărului spre sfarşitul războiului s-a realizat în mai multe etape: la sfarşitul lunii ianuarie 1945 au fost evacuate lagărele de pe dreapta Oderului (bărbaţii în marş forţat spre lagărele principale, iar femeile spre cele marginale ); a doua etapa, în prima decadă a lunii februarie spre Flossenburg, iar comandamentul strămutat la Reichenau, a treia faza, de la sfarşitul lui februarie pana la sfarşitul lunii aprilie, din alte lagăre. Vinovaţii au fost judecaţi doar în cadrul proceselor intentate conducerii lagărelor mai mari: medicii Willi Jobstz, Fr.Entress,comandantul lagărului Anton Thumann, cu toţii membri SS au fost condamnaţi la moarte si executaţi în perioada mai-iunie 1947.
O vreme sumbră, un cer întunecat de nori de joasă altitudine, un vânt înţepător a însoţit vizita unor elevi de liceu alături de profesorii lor şi de un ghid profesionist, intr-un peisaj de camp deschis, marcat de prezenţa catorva clădiri ce par cu totul părăsite şi de o linişte adâncă, asemenea atmosferei dintr-un cimitir, ceea ce şi este, parţial, acest loc uitat de lume, dar sperăm nu si de istorie.
În concluzie, valenţele educative ale unui asemenea tip de activitate sunt multiple: necesitatea manifestării toleranţei faţă de alte culturi, conturarea imaginii omului universal din perspective culturale diferite, dezvoltarea atitudinii civice şi încurajarea participării la acţiuni de voluntariat în scopul valorizării propriei persoane şi a dezvoltării spiritului de întrajutorare.