Fie că e vorba de relații cotidiene sau de interacțiuni ce au ca scop dezbaterea organizată a unor probleme importante, schimbul de opinii deține o pondere însemnată în cadrul comunicării. Pregătirea individului pentru viață, pentru exigențele situate dincolo de școală reprezintă unul dintre obiectivele centrale ale sistemului de învățământ. Cerința primordială a educației actuale este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităților de învățare şi de muncă independentă, cu activitățile de cooperare şi de învățare în grup.
Activitatea educativă depinde în mare măsură de atitudinea educatorilor, de modul în care aceștia înțeleg să-şi modernizeze demersul, de strategiile didactice, care permit trecerea de la designul instrucțional la planul acționa; metodele interactive sunt instrumente eficiente pe care cadrele didactice le pot utiliza pentru a face intervenția educativă mai atractivă, pentru a-i ajuta pe elevi să emită judecăți de valoare pertinente, argumentate, să-şi dezvolte gândirea critică, să interrelaționeze, să se dezvolte personal.
În contextul contemporan, predominat de paradigma informațional comunicațională, problematica analizei argumentării este pe cât de necesară, pe atât de complexă și de actuală. Complexitatea argumentării este dată și de statutul său în cadrul unor discipline ori orientări actuale în științele limbajului: logica, retorica, teoria comunicării, psihologia, teoria discursului, etc. Susținerea unei opinii constituie un prilej de discuție, de controversă, deoarece reflectă un mod personal de înțelegere, ce stă sub semnul relativismului. În aceste condiții, reușim sau nu să convingem pe cineva că o susținere este sigur adevărată, influențăm auditoriul, cu mijloacele discursului, să adere la o opinie, să accepte o idee, să fie de acord cu noi într-o privință.
În procesul de instruire şi de educare, argumentarea este un demers omniprezent. Elevii învăță să argumenteze opinii personale pornind de la texte nonliterare la prima vedere şi de la texte literare cunoscute. În acest sens, urmăresc etapele unei argumentații, strâng dovezi pe care le folosesc în cadrul ei, depun eforturi pentru a-şi cunoaște publicul şi a-i anticipa obiecțiile, concep un discurs pe baza faptelor adunate şi reușesc, mai apoi, să redacteze un eseu de tip argumentativ. De altfel, dezideratul unui asemenea text este acela de a-i modifica/a-i întări auditoriului judecata asupra unui subiect.
Pornind de la premisa că învățarea argumentării și învățarea prin argumentare, la școală, ridică în continuare întrebări teoretice și metodologice, lucrarea de față își propune să găsească răspunsuri la întrebări precum: Cum se dezvoltă procesele de învățare în argumentare? Cum se pot planifica activități argumentative eficiente? Cum pot fi susținute eforturile argumentative ale elevilor? Cum se evaluează și se analizează argumentarea? Pe parcursul ultimelor decenii argumentarea a atras atenției tot mai mare ca mijloc de a declanșa diverse procese lingvistice, logice, dialogice, psihologice etc. care pot susține sau declanșa raționament și învățare. Constituind o dimensiune importantă a vieții de zi cu zi și a activităților profesionale, argumentația joacă un rol deosebit aflându-se în centrul raționamentului filozofic și al cercetării științifice. Argumentarea, ca atare, necesită abilități intelectuale și sociale specifice. Prin urmare, argumentarea va avea o importanță din ce în ce mai mare în educație, atât pentru că este o competență importantă care trebuie formată și dezvoltată, cât și pentru că poate fi folosită pentru a stimula învățarea în multe domenii ale cunoașterii. ,,Perspectiva actuală asupra argumentării leagă viața în comunitate, comunicarea argumentative, sfera publică și raționalitatea propozițiilor, acțiunilor și a sistemelor lor și încurajează explorarea sistematică a acestei legături.”
Jean -Michel Adam, vorbind despre prototipul secvenței argumentative, afirmă că ,,de cele mai multe ori, vorbim pentru a argumenta și această finalitate este considerată de unii ca venind în completarea valorii descriptive-informative a limbii (aceasta este poziția retorică, devenită clasică) și de către alții, ca fiind de prim ordin (teza lui Ducrot și Anscombre, 1983). În această ultimă perspectivă, datele informaționale nu sunt văzute ca fiind prioritare în reconstruirea sensului unui enunț ci ca fiind derivate ale valorii sale argumentative.”
Argumentarea legată de structura interacțiunii verbale este o confruntare, într-un mod polemic sau cooperativ, a unui discurs şi a unui contradiscurs orientate de aceeași întrebare/ problemă. Actorii situației argumentative sunt desemnați diferit în funcție de poziția pe care o ocupă în cadrul interacțiunii comunicative. Orice demers asupra argumentării are ca punct de plecare tradiția retoricii antice, argumentarea fiind plasată între demonstrație și explicație. De-a lungul vremii au existat diverse perspective teoretice privind abordarea argumentării, dar sfera posibilităților de definire se poate reduce la două perspective: argumentarea ca discurs și argumentarea ca text.
Textul argumentativ este prezent atât în programele de gimnaziu, cât și în cele de liceu, un reper pe deplin justificat de tendințele actuale ale societății în care trăim, fiind un element de conținut ce are un efect pe termen lung datorită posibilității de a forma și de a dezvolta la elevi capacitatea de a susține un punct de vedere/ de a argumenta. Domeniul larg al argumentării presupune diversificarea cerințelor, fapt prin care se poate realiza parcursul cunoștințe-capacități –competențe, acest raport fiind dezideratul reformei curriculare. Problematica argumentării şi a discursului\textului argumentativ apare tratată programele și în manualele școlare explicit prin conținuturile prevăzute de programă- textul\ eseul argumentativ, analiză, dezbatere etc., focalizându-se asupra construcției discursive şi asupra mărcilor lingvistice specifice, precum şi implicit prin exersarea competențelor de argumentare şi de formulare a discursului argumentativ, în activitățile de învățare ce vizează interpretarea textelor literare şi nonliterare, prin solicitarea unui punct de vedere\ opinie argumentată despre ideile descoperite în texte.
Prin introducerea competențelor-cheie s-a valorizat conceptul de învățare pe tot parcursul vieții, ca finalitate pe termen lung, urmărindu-se conștientizarea elevului cu progresul său dar și dezvoltarea capacității de a-și măsura acest progres prin raportare la standardele de performanță. Asocierea procesului de învățare cu formarea de competențe, finalizarea învățământului gimnazial sau liceal, reprezintă un prag ce face trecerea către învățarea autonomă, pe tot parcursul vieții.
Limba maternă ca disciplină de studiu urmărește formarea unor competențe reale și funcționale, conducând spre o modalitate eficientă de articulare a personalității comunicative a elevului, atât în mod independent, cât și sub îndrumarea unui profesor, pregătindu-se pentru o mai bună integrare în viața de adult. Aspectul funcțional și integrator atins prin formarea competențelor de comunicare și de cele culturale este dublat de acumularea de cunoștințe, cele două aspecte completându-se reciproc. Structurarea noilor programe aduce în atenție următoarele domenii de conținut: comunicare orală, lectură, elemente de construcție a comunicării, elemente de interculturalitate.
Comunicarea lingvistică în limba maternă este prezentată în noua programă de gimnaziu ca „esențială în definirea mediului familial şi afectiv, dând sens existenței socioculturale a fiecărui individ și susținând conștiința identitară”. Componenta culturală din prezenta programă asig, ură promovarea dezvoltării personale a elevului într-un cadru socio-cultural lărgit. A dobândi competențe precum a ști, a pune în aplicare, a avea atitudini, reacții adecvate reprezintă un deziderat al demersului didactic în aplicarea programei, având ca finalitate integrarea elevului în descriptivul profilului absolventului. Astfel, „prin complexitatea structurală şi de conținut, la nivel gimnazial, disciplina limba şi literatura română contribuie la formarea şi la dezvoltarea competențelor-cheie, fiind esențială în procesul de învățare pe toată durata vieții.”
Programele pentru ciclul gimnazial au drept finalitate formarea unui individ „capabil să utilizeze limba română în scopul învățării, atât în perioada școlarității, cât și pe toată durata vieții, capabil să utilizeze limba română în scopul inserției sociale, capabil să-și asume propria identitate lingvistică și culturală, sensibil la valorile interculturale și multiculturale.”
Este necesar ca parcurgerea noilor programe să fie corelată cu profilul absolventului și cu recomandările privind atingerea competențelor-cheie, dintre care cea mai importantă este a învăța să înveți. Având caracter transversal, aceasta este redefinită ca fiind competență personală, socială și de învățare, fundamentată pe necesitatea dezvoltării capacității viitorului adult de a face față schimbărilor și complexității problemelor de viață, de a învăța să învețe continuu, cu scopul asigurării bunăstării fizice și emoționale și pentru stimularea empatiei, cu scopul de a evita/ gestiona conflictele.
Această capacitatea de soluționare a problemelor apărute în viața cotidiană sprijină atât procesul de învățare, cât și capacitatea individuală de a face față schimbărilor dinamicii sociale. Aceasta implică valorificarea experiențelor anterioare de învățare și de viață, precum și dezvoltarea curiozității de a căuta oportunități noi de învățare și de dezvoltare, în situații cotidiene diverse, prin toate tipurile de învățare: formală, nonformală și informală.