Un dascăl eficient – exemple de bună practică

Ştim cu toții că succesul activității didactice se bazează pe relația care se stabilește între omul de la catedră și tinerii în formare, care așteaptă de la acesta răspuns la toate întrebările lor. Lumea exterioară școlii își imaginează că un dascăl bun este cel care dovedește calmitate infinită, este echidistant față de toți elevii, nu are prejudecăți, are răspuns la toate întrebările elevilor, nu greșește niciodată, este foarte ordonat, liniștit, adică un om mult mai bun decât majoritatea oamenilor.

Măiestria unui dascăl eficient constă, în fond, în construirea unei relații „eficiente” cu elevii săi. Aceasta trebuie să se concretizeze în aspecte precum: tratarea diferențiată a copiilor, permițându-le acestora să-și manifeste unicitatea, individualitatea, creativitatea; tratament egal, ceea ce înseamnă că nu trebuie să împlinească nevoile unui copil în defavoarea altuia; crearea sentimentului de interdependență, elevul manifestându-se liber, fără să se afle sub „lupa” ochiului vigilent al dascălului, pregătit doar pentru sancționare; existența sentimentului reciproc de respect și de grijă a unuia față de celălalt; transparența activității didactice și o relație elev-profesor bazată pe sinceritate.

I.Bontaş defineşte tactul pedagogic ca fiind „o componentă a măiestriei psihopedagogice, care se defineşte prin capacitatea deosebită personală şi specifică a profesorului de aacţiona în mod selectiv, adecvat, suplu, dinamic, creator şi eficient pentru asigura reuşita actului educaţional în cele mai variate ipostaze educaţionale, chiar în cele mai dificile.”

Dascălul este garantul devenirii „omului de mâine” și cel care își asumă împreună cu elevul un drum al cunoașterii și al devenirii. Despre „profesor”  se spune că „dacă posedă măiestrie pedagogică, este mai mult decât un bun profesionist, este un artist în meseria sa”, nu doar un „instructor de profesie”.

În societatea actuală, de la dascălul respectat la „profu” de acum există o diferenţă imensă, întrucât elevii de azi nu respectă statutul dascălului care-şi pune amprenta asupra viitorului şi vieţii acestora.

Sunt dascăl şi îmi pare rău că nu mai putem avea acea satisfacţie pe care părinţii, elevii şi comunitatea ne-au oferit-o odinioară. Am şi acum imaginea dascălilor care m-au format în viaţă şi care m-au pregătit pentru meserie, tot respectul şi toată mulţumirea o datorez lor. Totul este schimbat, elevii neascultători şi, cu mai puţin respect, părinţi care nu-ţi oferă sprijin în actul educaţional, precum şi alţi „factori” care nu te susţin și nu susțin școala.

Deşi dorinţa de a deveni dascăl este puternică la început, lipsa motivaţiei duce la pierderea satisfacţiei pentru profesie. Trist dar adevărat, deşi destule instituţii pregătesc tineri pentru această carieră, mulţi pleacă mai departe tocmai pentru acest motiv.

Fiind mentor, văd practicanţi lipsiţi de interes dar care urmează cursuri pentru a deveni dascăl, deseori îi întreb de ce au ales meseria, nu ştiu să răspundă. Primul cuvânt ar fi „iubim copiii” sau dorim să-i învăţăm lucruri minunate pe cei mici, care stau cu guriţele căscate ca doamna să le spună ceva nou şi interesant.

Cea mai mare satisfacţie profesională cred că o au educatoarele: cei mici spun „cum spune doamna, aşa trebuie”; iată că la acest nivel cineva te respectă şi te apreciază – preşcolarul tău.

Ce mulţumire mai mare poţi să ai atunci când ştii că ai pus şi tu „o cană de apă la rădăcina unei flori” care va deveni o persoană cu care te poţi mândri. Imaginea dascălului, cu tot ce înseamnă profesionalism și dăruire, se întipărește cu precizie și rezonanță în ochii, mintea și inimile copiilor, iar de acolo inspiră și se transformă într-o sevă hrănitoare pe tot parcursul vieții.

Să fim deci acei formatori și raportori constanți ai educației, culturii, conștiinței umane pentru fiecare copil în parte și pentru umanitate.

Bibliografie:
Creţu, T. – Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005.
Cucoş, C. – Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Şerban, I. Gr. – Învăţătorul şi copiii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
Truţă, Elena; Mardar, Sorina – Relaţia profesor-elevi, Editura Aramis, Bucureşti.

Accesări: 204

Articole asemănătoare