Însușirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început, vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor activități nesistematice, pentru satisfacerea unor necesități imediate. Odată cu înaintarea în vârstă, el trebuie să înțeleagă şi să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogățindu-și treptat vorbirea impresivă şi expresivă. Pronunțarea sunetelor se realizează pe bază de imitație şi prin joc, apoi se realizează primele cuvinte, propoziţii şi fraze.
În această perioadă apar şi primele deficultăți vizibile de vorbire care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul de viaţă, deficienţele din structura psiho – fizică a copiilor, cât şi de acţiunea unor factori nocivi.
Tulburările de articulație sau pronunție-această categorie are frecvența cea mai mare în special la copii preșcolari și școlarii mici. Prin existența tulburărilor respective se creează dificultăți în emiterea sunetelor, cuvintelor, propozițiilor și întelegerea celor enunțate. Adeseori, ele se transpun în limbajul scris – citit, ceea ce îngreunează formarea deprinderilor lexico-grafice.
Dintre aceste tulburări semnificative sunt dislaliile. Se remarcă prin frecvența cea mai mare în raport cu toate handicapurile de limbaj. Totuși, ea este diferită atât sub raportul complexității cât și al frecvenței, de la o vârstă la alta. Pentru copilul antepreșcolar, tulburările de pronunție nu constituie semnale de alarmă, în schimb, la vârsta preșcolară se simte nevoia unei intervenții logopedice pentru a nu permite stabilizarea și formarea unor deprinderi deficitare de pronunție.
La copilul antepreșcolar, dislalia are o natură fiziologică ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticular și a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii. Dar, după vârsta de 3-4 ani, acestea devin suficient de dezvoltate pentru a realiza o pronunție corectă. Manifestarea tulburărilor dislalice după această vârstă denotă existența unor cauze cu grad de risc, care tind să se transforme în obișnuințe negative, mai cu seama când dificultățile de pronunție persistă pe o perioadă lungă de timp.
Termenul de dislalie (din greacă „dis” – dificil și „lalein” – vorbire) a fost introdus de profesorul universitar din Vilnus I. Franc într-o adresare științifică în 1827. El a încadrat în acest termen toate tulburările de pronunție cu diversă etiologie. Ceva mai târziu, în anii 30 a sec XIX medicul elvețian R. L. Schulthess a utilizat în lucrările sale termenul de dislalie dar într-un sens mai îngust: doar tulburările de pronunție cauzate de neajunsurile anatomice ale organelor fonoarticulatorii. În anii 80 Couăn(Austria) în lucrările sale a încercat să clasifice dislalia. Mai târziu în clasificarea Cussmaul, Guțman, Libman și Zeeman este utilizată anume definiția lui Schulthess. În 1912 Borișpoliskii (Rusia) a împărțit dereglările pronunției în două grupe : centrale și periferice. F.A. Rau, M.E. Hvatțev, P.E. Levina evidențiază unele forme a dereglărilor pronunției ca urmare a deficiențelor auditive și ale aparatului articulator și remarcă deficiențe de origine centrală. După Volcova, dislalia este o tulburare a pronunției sunetelor în prezența unui auz normal și a unei inervații intacte a aparatului articulator. Acest termen definește „o tulburare de limbaj caracterizată prin incapacitatea parțială sau totală de a emite și de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în combinații fluente ale vorbirii” (M. Gutu 1975). Emil Verza definește dislalia ca o tulburare de articulație-pronunție ce se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor.
Mulți copii se confruntă cu dificultăți neobișnuite în stăpânirea modelelor de articulare a limbii materne și manifestă imaturitate articulatorie (dislalie infantilă sau fiziologică). În cazul în care nici o cauză organică nu poate fi găsită, cauza probabilă poate fi determinată de amânarea maturizării abilităților psihomotorii. Pronunția, adică acțiunea motrică de a exprima verbal sunetele limbii, poate fi socotită corecta atunci când vorbitorul respectă baza de articulare a limbii în care se exprimă. Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare se situează în domeniul tulburărilor de pronunție.
Dislalia reprezintă abaterea de la pronunția standard sau incapacitatea subiectului de a pronunța corect un sunet, o silaba sau un cuvant. Ea ocupă primul loc în cadrul mai larg al tulburărilor de limbaj și a reţinut până acum atenţia a numeroşi cercetători de pe diverse meridiane ale globului. Dislalia reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. Conform unor dicționare dislalia este o tulburare în articularea cuvintelor, datorată unor malformații sau leziuni ale organelor fonatoare (fr. dyslalie) sau o stare patologică care se manifestă prin greutatea de a articula cuvintele.
Într-o formulare asemănătoare, dislalia este definită ca „o tulburare de pronunţie, manifestată prin incapacitatea totală sau parţială de a articula corect unul, sau mai multe foneme din şirul vorbirii”.(V. Opris, 1972).
Subliniind frecvenţa ridicată a dislaliei în rândul preşcolarilor, Emilia Boșcaiu arăta că „dislalia sau pelticia este una dintre tulburările de vorbire cele mai răspîndite printre copiii de vârstă preşcolară, … ce se caracterizează prin imposibilitatea emiterii corecte a unor sunete”. (E. Boșcaiu, 1973).
Oltușevskii V. definește dislalia ca pe o tulburare a pronunției cauzată de malformații anatomice a aparatului verbal iar dislalia funcțională determinată de imperfecțiuni ale analizatorului auditiv.
Unii autori, ca E. Vrăjmaș, consideră că dislalia este o tulburare de pronunție provocată de afecțiuni organice sau funcționale ale organelor periferice ale vorbirii, cu imposibilitatea de a emite corect unul sau mai multe sunete.
„În general, se înțelege prin dislalie incapacitatea de a emite foneme, manifestată permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât şi în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză.” (C. Păunescu, 1976).
Dislalia este acea tulburare de pronunţie care se caracterizează prin „incapacitatea de a forma în mod corect anumite vocale sau consoane, izolate sau grupate” (N. Toncescu, 1969).
Se poate vorbi de dislalie:
- când există tulburări de articulare, pronunție, manifestate prin omiterea, deformarea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor;
- când se manifestă incapacitatea de a emite anumite foneme, care are loc permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât și în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză;
- când există incapacitatea totală sau partială de articulare sau pronunție, care afecteaza decodarea mesajelor verbale, îngreunează recepția și, prin aceasta, decodarea informației, deci, întregul lanț al comunicării fono-auditive interpersonale.
Când se stabilește diagnosticul de dislalie, este bine ca subiectul să aiba peste trei ani și jumătate. Până la această vârstă, avem de-a face cu o dislalie fiziologică. Vorbirea se corectează de obicei după această vârstă. Dacă, dupa 3 ani și jumătate deficiențele se mențin, la baza lor stau cauze nocive, care le pot agrava și transforma în obisnuințe negative. Situația este și mai gravă în cazul unor structuri fragile ale SNC.
Tulburarea unității dintre forma și conținutul vorbirii constituie trăsătura caracteristică a vorbirii dislalice. Tulburările de vorbire caracteristice dislaliei, aparent asemănătoare sub aspectul exterior al simptomatologiei lor, prezintă, între ele, la o analiză mai profundă a cauzelor determinante și a mecanismelor implicate, importante deosebiri calitative. Precizarea pe baza acestor deosebiri calitative a unor forme specifice de dislalie asigură cheia succesului în procesul de terapie a dislaliei.
Diagnosticul simptomatologic al dislaliei trebuie să fie completat pe bază de etiologie și de mecanisme implicate: leziuni ale sistemului nervos central, gradul leziunii și localizarea ei, leziuni ale organelor de articulație, leziuni ale nervilor periferici, deficiențe ale organelor de recepție auditivă, greșeli și neglijențe în educația vorbirii copiilor.
Diagnosticul diferențial al tulburărilor de articulație se poate stabili numai ținând seama de toti acești factori, ceea ce presupune o examinare complexă a dislalicilor, nu numai sub aspectul vorbirii, ci și al organelor de vorbire, al condițiilor de mediu social-educativ și al personalității dislalicului, pe baza cărora se realizează selecționarea metodelor și a procedeelor diferențiate de tratament, specifice diferitelor forme de dislalie.