Trei teorii privind inteligența

Pentru a analiza semnificațiile inteligenței este oportun să pornim de la însăși rădăcina cuvântului. El provine din latină, intellegere și înseamnă „a înțelege”. Inteligența implică o capacitate mentală generală care variază de la individ la individ și fluctuează pe parcursul vieții. Oamenii pot excela sau pot avea deficite în zone precum raționalizarea, plănuirea, rezolvarea de probleme, înțelegerea ideilor abstracte și experiența de învățare.

Abilitățile sau dizabilitățile înnăscute, totuși, nu ar trebui privite ca fiind permanente sau imposibil de modificat. Toți indivizii au capacitatea de a-și îmbunătăți abilitatea de a recunoaște conexiuni, precum și de a-și dezvolta capacitatea de a gândi strategic.

Inteligența este abilitatea de a recunoaște și a face conexiuni. În ceea ce privește consensul cu privire la o definiție operațională a inteligenței, putem afirma că acesta aproape că nu există. În schimb, putem vorbi despre trei teorii de bază, majore, ale inteligenței.

Prima dintre acestea este Cast Building. În cadrul acestei viziuni, inteligența este privită ca și capabilitate globală ce îl face pe individ să răspundă similar într-o varietate mare de situații sau de concepte ori idei. Teoria în cauză a presupus că există ceea ce se numește „factor general de inteligență” comun tuturor oamenilor. Coeficienții de inteligență au fost larg răspândiți și utilizați în educație, afaceri sau armată. Teoria a fost însă, evaluată ca fiind prea rigidă.

Cea de-a doua teorie este Brick Building și este mai flexibilă. Această teorie privește inteligența ca pe o sumă de factori responsabili pentru diferite abilități de gândire, iar acești factori sunt separați unii de alții, precum cărămizile într-un zid. Această separare se datorează conținutului implicat în procesele de gândire, așa cum apare ea explicată de către Gardner (1993) în teoria inteligențelor multiple. Separarea dintre conținut și proces implică diferite moduri de gândire în funcție de domenii diferite. De pildă, ai putea avea inteligență spațială care te ajută să proiectezi clădiri sau să te orientezi într-un oraș, dar să nu fii capabil să citești foarte bine.

Desigur, și această teorie a fost criticată de unii specialiști. Feuerstein este unul dintre aceștia. Ideea unor abilități de gândire complet separate unele de altele a stârnit controverse. Astfel, există și o a treia teorie a inteligenței.

Modelul Mozaic este denumirea pe care o poartă o altă teorie a inteligenței. Denumirea provine de la abordarea pe care aceasta o propune – un mozaic colorat și creativ. Teoria este mai flexibilă decât prima și mai generală decât cea de-a doua. Modelul mozaic integrează celelalte două teorii și afirmă că:

  • Inteligența este constituită din numeroși factori, atât cognitivi, cât și experiențiali.
  • Acești factori numeroși sunt generali și pot fi legați de toate comportamentele cognitive (precum cititul sau proiectarea).
  • Inteligența poate fi descrisă ca fiind fluidă sau cristalizată (Cattell, 1987). Inteligența fluidă constă în strategii de gândire care sunt separate de conținutul care este învățat. Reprezintă felul în care gândește persoana și nu ce gândește. Inteligența cristalizată, pe de altă parte, reprezintă cunoștințele specifice învățate de individ.

Este demn de menționat că teste standardizate de inteligență (IQ), nu pot arăta decât măsura în care individul se va descurca la școală. Creatorii testelor nu au crezut niciodată că măsoară inteligența fixă și totuși, în practică, mulți educatori au tradus aceste scoruri în realități biologice care nu se schimbă niciodată. Binet, unul dintre creatorii primului test de inteligență a declarat: „Dacă nu ar fi posibil să schimbi inteligența, de ce s-o măsori?” (citat în Campioni, 1989, p. 155).

Bibliografie
Ricards Hopkins Kathleen, Teaching how to learn in a what to learn culture, Jossey-Bass 2010.

Accesări: 35

Articole asemănătoare