În studiul Societatea conștiinței, acad. Mihai Drăgănescu, abordând problema Erei Informației, distinge trei trepte: societatea informațională (ultimul deceniu al sec. 20), societatea cunoașterii (începutul sec. 21) și, o a treia, pe cale să se nască, societatea conștiinței (întemeiată pe mutaţiile produse de fizica cuantică, dezoltarea inteligenţei artificiale şi de toate formele de cunoaştere).
I.1. Disciplinaritate. Multidisciplinaritate. Interdisciplinaritate. Ştiinţa Complexităţii. Transdisciplinaritate
Acad. Basarab Nicolescu vorbește despre Era transdiciplinară, care „va fi era traducătorilor – a celor care traduc în limba noastră macrofizică ceea ce se petrece la un alt nivel de Realitate” , iar Stephen Hawking spune, la fel de inspirat: „Cred că secolul viitor va fi secolul complexității” . Invitat la o emisiune dedicată Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS), celebrul astrofizician a identificat în colonizarea Universului o posibilă sursă de supravieţuire a omenirii: „nu am nici un dubiu că acest secol va rămâne cunoscut în istoria omenirii sub denumirea Epoca Spațială”.
Polaritatea celor două paradigme despre care vorbeşte Fritjof Capra, Maşina newtoniană şi Noua fizică, nu fac decât să acutizeze criza globală a lumii contemporane, anunţată încă din anii ’60, fizicianul accentuând asupra nivelului eronat de percepţie a realităţii şi vorbind despre necesitatea unei noi paradigme care să reconcilieze ştiinţa cu spiritul, înţelepciunea Orientului cu ştiinţa Occidentului, în vedera configurării unui viitor durabil al omenirii.
Omul secolului 21, în opinia lui, își configurează în continuare existența prin raportarea la conceptele deterministe ale gândirii cartezian-newtoniene, în vreme ce mecanica cuantică, principiul antropic şi paradigma holografică deschid o nouă viziune asupra lumii, a omului şi a cunoaşterii, descoperirea infiniului mic, a cuantei (Planck) provocând cele mai complexe mutaţii de la Copernic încoace. Simplitatea reducționistă este anulată de complexitatea multidisciplinară. „O realitate multischizofrenică complexă pare să se substituie realităţii unidimensionale simple a gândirii clasice” .
Nu supralicităm și nici nu îi acordăm exclusivitate, dar credem că o posibilă soluție viabilă a ieşirii Omului din Matrix-ul secolului 21 ar putea veni și dinspre Transdisciplinaritate, asociată cu Studiul Complexităţii și grefate pe paradigma constructivistă.
Suspectată de unii, care o asimilează cu mişcarea New Age, înţeleasă ca o nouă gnoză de alții, amintind de teoria universului multiplu a lui Giordano Bruno, transdisciplinaritatea și-a găsit imediat adepți, fiind, în fapt, o nouă abordare a cunoaşterii, o metodologie situând învăţarea nu în limitările deterministe, disciplinare, ci întru educaţie globală, integratoare, valorificând „ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină” , consecința imediată fiind accederea la cunoașterea nedivizată, care nu mai este doar interioară sau exterioară, este simultan „și interioară și exterioară” , integratoare și unitară. Noua paradigmă a secolului 21, transdisciplinaritatea, respinge scientismul bazat pe logica binară a terţului excus, întemeind un nou mod de abordare a lumii în complexitatea ei, bazat pe logica ternară, integratoare, a terţului inclus, fiind capabilă să re-formeze mentalităţi, atitudini şi mai ales, să anuleze dihotomia Ştiinţă-Artă, în încercarea omului de a se re-defini ontologic în raport cu Sacrul, cu Tradiţia, Cultura, Spiritualitatea.
Termenul transdisciplinaritate a apărut la începutul anilor ’70, în operele unor cercetători diferiți precum Jean Piaget (psiholog), Edgar Morin (sociolog), Erich Jantsch (astrofizician), pentru a exprima nevoia depăşirii frontierelor dintre discipline. Acad. Basarab Nicolescu îi revine însă meritul de a fi operat mutațiile conceptuale și de a fi consacrat metodologia cercetării transdisciplinare la nivel mondial.
Cu toate că este invocată și evocată frecvent, continuă, în palierul experimental, să se facă grave confuzii între transdisciplinaritate și:
– Pluridisciplinaritate (Multidisciplinaritate) – presupune studierea unei discipline prin intersectarea cu alte discipline. Obiectul cercetat se luminează poliedral, dinspre disciplinele care îl reflectă, asemeni unui diamant în procesul șlefuirii, dar care încă nu își revelează esența, pentru că pluridisciplinaritatea rămâne captivă între graniţele disciplinarității. Spre exemplu, o pictură poate să fie interpretată prin apelul la istoria artelor, istoria mentalităților, chimie, fizică, anatomie, biologie etc., tot aşa cum un text literar poate fi abordat din perspectivă mitică, antropologică, teologică, literară, stilistică, lingvistică, psihologică, psihanalitică etc. În mod cert, grila de lectură îmbogățește corola de sensuri, luminează tâlcuri, dar nu iese din sfera disciplinarității.
– Interdisciplinaritate – Solomon Marcus este de părere că „ problemele globale ale lumii contemporane nu pot fi rezolvate decât printr-o abordare interdisciplinară centrată pe valorile umane” , aceasta implicând intersectarea disciplinelor la nivelul metodelor, în aşa fel încât fiecare îşi împrumută metodele de investgare. Prin această juxtapunere se pot crea noi discipline de graniță, dar această metodă amplifică fatalmente chiar big-bang-ul disciplinar.
Interdisciplinaritatea se manifestă pe trei paliere: Aplicativ ‒ Epistemologic ‒ Generator de noi discipline: bioelectronica, biofizică, astro-biofizică, fizica matematică, geodinamica, cosmologia cuantică ș.a. Spre exemplu, transferul metodelor matematicii în fizică sau ale informaticii în artele plastice, al metodelor și principiilor neurologiei în domeniul teologiei sau al lingvisticii a generat neuroteologia şi neurolingvistica. Statistica susține teoriile deterministe, aplicarea matematicii, fizicii şi informaticii în astronomie a dus la rezultate spectaculoase în astrofizică etc.
Treapta înspre și întru transdisciplinaritate este Ştiința Complexității (Complexity Theory). Prin capacitatea de a angrena echipe interdisciplinare formate din specialişti proveniţi din şcoli şi culturi diferite în studii de importanţă strategică precum cele impuse de implementarea dezvoltării durabile, această ştiinţă a Complexităţii este considerată azi pilonul central ce permite restructurarea cunoştinţelor dobândite până în prezent de omenire, într-o paradigmă coerentă”. În fapt, consideră Florin Munteanu, este o metodologie capabilă să gestioneze complexitatea umanităţii din secolul 21, este un mod de abordare a Realităţii multistratificate, fără a fi confundată cu modelele, teoriile şi tehnicile de măsură pe care le utilizează, dezvoltate în matematică și fizică: Geometria Fractală a lui Mandelbrot; Teoria sistemelor neliniare departe de echilibru termodinamic, elaborată de Ilya Prigogine (alt laureat al premiului Nobel); Teoria Haosului, a lui Feigenbaum; Teoria Catastrofelor; Sinergetica; Teoria Stringurilor; Morfomatica ş.a.
În acest context, se impunea o nouă paradigmă unificatoare, care să propună o viziune integratoare, deschisă, unitară și holistică asupra lumii prezente şi aceasta este Transdisciplinaritatea. Viziunea transgresivă asupra lumii este complementară atât complexității acesteia, cât și structurii deschise a nivelurilor de Realitate, idee susținută prin teoria incompletitudinii formulată în domeniul matematicii de Kurt Gödel, prin extrapolare termenul desemnând cunoașterea care rămâne mereu deschisă, transgresivă.
Față de abordările disciplinare sau inter / pluridisciplinare, transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată de acţiunea simultană a mai multor niveluri de Realitate, demonstrând că este „multireferențială și multidimensională” și deschizând punți și ferestre de dialog. Printr-o analogie plastică, autorul Teoremelor poetice asociază graniţele dintre discipline cu graniţele geografice pe o hartă ‒ disciplinele, ca și ţările, se ating, dar rămân în delimitările convenționale; pe când abordarea transdisciplinară vede disciplinele ca pe nişte planete în univers, cu foarte mult spaţiu liber între ele şi dincolo de ele. Graniţele disciplinare au fost create de mintea umană, ele sunt doar epistemologice, nu şi ontologice. Creând punți între științele exacte și științele umaniste, între știință și Tradiție, între gândirea științifică și gândirea simbolică, între cunoaștere și ființă, ,,Transdisciplinaritatea tinde către unitatea cunoașterii, trecând prin etapa obligatorie a autocunoașterii.”
I.2 Metodologia abordării transdisciplinarității
Abordarea transdisciplinară implică trei aspecte:
- Palierul teoretic – care include metodologia transdisciplinară, bazată pe trei postulate: existenţa mai multor niveluri de Realitate, logica terţului inclus și complexitatea nivelurilor de Realitate;
- Palierul fenomenologic – se referă la modelul transdisciplinar al Realităţii, care include un Obiect şi un Subiect al cercetării cu mai multe niveluri de Realitate şi Terţul Ascuns;
- Palierul experimental – care susține empiric postulatelele de la celelalte două paliere.