EDICT

Teoria inteligențelor multiple a fost propusă de Howard Gardner, profesor de teoria cunoașterii, educație și psihologie la Universitatea Harvard și de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachusetts, S.U.A. Pe baza studiilor neurologice și antropologice efectuate, el propune un model alternativ numit teoria inteligențelor multiple.

Aceasta pleacă de la premisa că toți oamenii dispun de cel puțin opt inteligențe diferite:

• Inteligența verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor.
• Inteligența logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii.
• Inteligența vizual-spatială sau inteligenţa imaginilor, desenului şi a picturii.
• Inteligența muzical-ritmică sau inteligenţa tonului, ritmului şi a timbrului.
• Inteligența corporal-kinestezică sau inteligenţa întregului corp.
• Inteligența interpersonală sau inteligenţa interacţiunilor sociale.
• Inteligența intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii.
• Inteligența naturalistă sau inteligenţa tiparelor/ regularităţilor şi a comportamentelor.

Fiecare copil este diferit şi nu poate fi comparat „decât cu sine însuşi”. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au nevoie de dragoste, de securitate, de îngrijire şi de exerciţiu. Toţi simt nevoia de recunoaştere şi acceptare. Toţi caută un sprijin în adult şi chiar au nevoie de un anumit control din partea acestuia pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi dobândesc propria experienţă.

Copiii îşi dezvoltă treptat „capacităţile de informare- procesare- numite inteligenţe” – care să le permită să soluţioneze sau să creeze produse. Aşadar, indivizii nu sunt în mod egal „deştepţi”sau „proşti” în toate circumstanţele, mai degrabă ei prezintă inteligenţe diferite care pot fi preţuite sau ignorate diferit în circumstanţe diferite.

Howard Gardner defineşte inteligenţa ca un „potenţial bio-psihologic care procesează forme specifice de informaţii în formule distincte”. Autorul combate ideea adânc înrădăcinată la nivelul mentalităţii colective conform căreia succesul şcolar (reprezentat de performanţele lingvistice şi logico-matematice) depinde de nivelul de inteligenţă al individului. Cele două inteligenţe sunt cruciale pentru succesul la testele menite să cuantifice intelectul uman şi potenţialul cognitiv (scalele Stanford-Binet), dar ele nu reprezintă cheia succesului în viaţă.

De multe ori, situaţiile din viaţa cotidiană nu pot fi rezolvate prin raţionamente sofisticate, calcule strategice şi raţionamente lingvistice.

În „Inteligenţe multiple-Noi orizonturi”, H. Gardner defineşte inteligenţa astfel : „o capacitate computaţională – o capacitate de a procesa un anumit tip de informaţie – care se găseşte în biologia umană şi în psihologia umană”. „Setului original de inteligenţe” i se adaugă „inteligenţele recent identificate”: inteligenţa naturalistă şi inteligenţa existenţială, aceasta din urmă neacceptată integral: „menţionez această inteligenţă candidat în trecere”. Este binecunoscut rolul expectanţelor profesorilor în evoluţia fiecărui copil. Teoria inteligenţelor multiple duce la 3 concluzii:

• Fiecare om dispune de întreaga gamă de inteligenţe.
• Nu există doi indivizi care să aibă acelaşi profil intelectual.
• Dacă cineva are o inteligenţă puternică, nu înseamnă că acţionează neapărat inteligent.

Din punct de vedere educaţional, la vârsta preşcolară copiii îşi dezvoltă capacităţi simbolice şi concepţii teoretice (cel puţin la nivel de schiţă) îndeosebi cu ajutorul propriilor interacţiuni spontane cu lumea în care trăiesc. Chiar la vârste mici, copiii sunt câteodată atraşi de domenii specifice (numite experienţe de cristalizare – Walters&Gardner, 1986). Se ştie că la această vârstă este mai importantă motivaţia decât performanţa, aşa că este valabil enunţul următor:

„pentru majoritatea cazurilor, aceia (copiii) care sunt atraşi sunt mai mult interesaţi decât productivi în domeniul respectiv”.

Teoria inteligenţelor multiple se încadrează la educaţia centrată pe copil. Diversitatea activităţilor, a contextelor, a materialelor propuse prin TIM permite o diferenţiere a copiilor, a capacităţilor lor de învăţare şi a tendinţelor lor. Se poate modela educaţia optimă pentru fiecare copil- cel puţin se poate încerca acest lucru – în cadrul activităţilor alese din programul zilnic de la grădiniţă. Educatoarea poate obţine cât mai multe informaţii posibile despre fiecare copil prin metoda observaţiei. Aceste informaţii sunt utile îndeosebi în cazul în care un copil întâmpină o dificultate în a învăţa. Programul flexibil şi alegerea temelor oferă posibilitatea introducerii mai multor forme de prezentare a unui subiect.

Introducerea opţionalului (unul pentru nivel de grupă mică-mijlocie şi 1-2 pentru grupa mare- pregătitoare) poate ajuta educaţia individualizată. Învăţământul preşcolar permite stabilirea unor obiective educaţionale concrete, cum ar fi: gândire interdisciplinară, găsirea de calităţi ale fiecărui individ.

În grădiniţe, se aplică metoda proiectelor care permite copiilor să întâlnească materialul ce trebuie stăpânit într-o varietate de forme şi contexte, facilitând astfel înţelegerea. „Şi cel mai bun mod de a se realiza acestea este să se recurgă la toate inteligenţele care sunt relevante pentru acest subiect, în cât de multe moduri legitime posibile.” Proiectul oferă contexte în care copiii pot aplica o foarte mare varietate de cunoştinţe şi deprinderi sociale şi intelectuale, pe lângă cele de bază furnizate de curriculum. Un proiect are o structură temporală care o ajută pe educatoare să-şi organizeze progresiv activitatea cu copiii, în funcţie de dezvoltarea lor, de interesul acestora şi de gradul de cunoaştere a subiectului luat în discuţie. Proiectul este încorporat în curriculum-ul pentru vârste timpurii.

Aplicarea TIM la grădiniţă este benefică pentru copil, unde fiecare îşi alege activitatea (ţinând cont de respectarea unui program săptămânal) şi este încurajat să se exprime (sub diferite forme). Dacă s-ar lucra într-o grădiniţă de tip educaţie deschisă sau educaţie progresivă, am putea vedea câţiva copii care lucrează la proiecte individuale de matematică, alţii care „citesc” cărţi alese de ei, alţii care construiesc…

Copiii lucrează în ritm propriu, iar chestiunea promovării sociale survine doar în cazuri excepţionale. Sunt de părere că o evaluare doar a capacităţilor linvistice şi logico-matematice poate stigmatiza preșcolarii care dovedesc cunoştinţe insuficiente, iar această etichetare îi va însoţi pe parcursul şcolar şi poate fi generatoare, pe lângă insuccesul şcolar şi de eşec social. În numeroase moduri, inteligenţele multiple par a fi un dar special al copilăriei.

Când observăm copiii, îi vedem cu uşurinţă cum îşi utilizează diferitele inteligenţe. Orice individ îşi poate dezvolta o inteligenţă dacă este bine motivat, dacă trăieşte într-o cultură care preţuieşte acea inteligenţă şi dacă există resurse umane şi artefacte (de exemplu texte, programe pe calculator, grupuri de studiu) pe care le poate folosi. Prin metoda proiectelor, se poate oferi fiecărui copil posibilitatea de a trăi succesul şi de a fi motivat. Printre factorii favorizanţi poate fi menţionat şi acela că grădiniţa poate respecta interesele spontane ale copilului şi modurile sale fireşti de învăţare. Poate respecta entuziasmul pentru activităţile fizice, pentru proiecte creative, pentru arte şi joc şi ar trebui să-i dea ocazia copilului de a învăţa prin aceste activităţi.

Sarcina noastră este de a ajuta copilul să-şi dezvolte propriile capacităţi, indiferent dacă ele se potrivesc sau nu cu obiectivele noastre (politica educaţională).Dar aşteptările academice sunt tot mai ridicate faţă de copiii mici, chiar înainte de intrarea lor în şcoala primară. Însă copiii mici par să aibă o nevoie mai puternică de a-şi dezvolta laturile „neacademice” ale personalităţii, cum ar fi: capacităţile artistice, legăturile cu natura şi fantezia. Presiunile educaţionale premature îi pot lipsi de şansa de a-şi dezvolta aceste trăsături. Stilul „fabrică” al şcolilor noastre tradiţionale (şi implicit al grădiniţelor tradiţionale): se aşteaptă de la copii ca ei să atingă în fiecare an acelaşi standard, de parcă s-ar afla pe bandă rulantă.

Din experienţa personală ştiu că pentru mulţi părinţi a avea un copil (preşcolar) inteligent înseamnă că acesta ştie să scrie, să citească, să calculeze (operaţii simple în concentrul 0-10); celelalte aspecte ale exprimării sale, ale dezvoltării sale nu prezintă interes. „Îngrijorarea exagerată a adulţilor cu privire la viitorul copiilor afectează bunăstarea emoţională a acestora din urmă.” (W. Crain – Dreptul la copilărie). Presiunea părinţilor îi privează pe copii de experienţele de care au nevoie. Concentrându-se prea puternic asupra a ceea ce vor avea ei nevoie în viitor, le răpesc copiilor şansa de a-şi dezvolta capacităţile în stadiul actual.

La vârsta preşcolară copiii sunt mânaţi de o motivaţie firească să-şi dezvolte corpul, simţurile şi, după cum subliniază H. Gardner „latura artistică a personalităţii”. Copiilor mici le place foarte mult să cânte, să deseneze, să compună poezii şi să interpreteze roluri. Şcolile din prezent, de multe ori, nu acordă nici o importanţă succesiunii etapelor de dezvoltare, „transformării din perioada cinci-şapte ani”. Stăpânite de obsesia de a-i pregăti pe copii pentru un loc de muncă înalt tehnologizat şi competitiv, şcolile pun accent pe instruirea academică şi pe abilităţile de rezolvare raţională a problemelor (educaţie trudnică, dominată de teste), încă din clasa pregătitoare de la grădiniţă şi chiar mai devreme. Un factor blocant poate fi reprezentat de efectivele mari de copii dintr-o grupă, care nu facilitează lucrul diferenţiat, dezvoltarea liberă a fiecăruia, observarea îndeaproape a fiecărui copil, stabilirea(măsurarea) profilului inteligenţelor şi stilurile de lucru ale copiilor.

În „Tratat de răzgândire”, Howard Gardner atrăgea atenţia că „redescrierea reprezentativă reprezintă probabil cea mai importantă modalitate de influenţare a mentalului unui copil. Un rol cheie îl joacă aici inteligenţele multiple.Toate subiectele sunt susceptibile să se insinueze pe un număr diferit de căi, iar aceste căi corespund, în genere, diferitelor inteligenţe.” Aceste căi ar fi: naraţiunea, cantitatea, logica, existenţialismul, estetica, cooperarea sau socializarea. Orice subiect poate fi reprezentat mental într-un număr diferit de variante.

Astfel, acel subiect va fi receptat de mai mulţi : de fapt unii învaţă mai bine dintr-o prezentare narativă, iar alţii din cele sociale sau artistice. Un alt avantaj ar fi acela că preșcolarii ar înţelege faptul că experţii disciplinei respective concep subiectele din mai multe unghiuri. La grădiniţă, o astfel de abordare se numeşte manieră integrată şi este folosită în cadrul metodei proiectelor.

Maniera integrată presupune abordarea realităţii printr-un demers didactic globalizat, în care limitele dintre categoriile şi tipurile de activitate dispar într-un scenariu unitar, în cadrul căruia tema se lasă investigată cu toate mijloacele diferitelor ştiinţe. Acest demers didactic va cuprinde trei etape aflate în interdependenţă: evocarea, realizarea sensului, reflecţia. La rândul său, Howard Gardner, în „Mintea disciplinată” accentuează importanţa reprezentărilor multiple ale ideilor de bază. Trebuie să căutăm „familia de reprezentări” care poate transmite ideile de bază într-o multitudine de feluri, în acelaşi timp corecte şi complementare. În cazul reprezentărilor multiple, alegi elemente din sfere de referinţă care se aplică imediat şi fără nici o problemă la subiectul în discuţie.

În continuare, autorul introduce ideea de „limbaj model”, „modelele pot apărea în limbajul obişnuit sau în orice formă simbolică ce poate fi imediat interpretată de către cunoscători”, (logică, numerică, grafică, sistem artistic de simboluri, model de operă muzicală). Te axezi pe modele tot mai cuprinzătoare ale subiectului de analizat, dar se poate ca noile limbaje model să-ţi destabilizeze propriile reprezentări şi, în cele din urmă, să te conducă la obţinerea unei alte reprezentări, chiar mai puternice. La vârste mici, sunt mai utile reprezentările clare sau reduse ca forţă, care, chiar dacă nu sunt bogate în sensuri, facilitează concentrarea copilului asupra trăsăturilor centrale pentru subiectul de analizat.Referitor la aplicarea teoriei inteligenţelor multiple la grădiniţă, se pot oferi cu uşurinţă următoarele reprezentări diferite ca simbolizare:

• tip de exprimare pe baza unui set de propoziţii;
• limbaj pictural;
• hărţi, schiţe;
• fotografii;
• benzi desenate;
• dramatizare;
• modelaj;
• filme etc.

În grădiniţă şi şcoala primară, cadrele didactice pun accent pe diversificarea experienţelor, aşa cum este indicat. Această activitate diversificată poate conduce la descoperirea înclinaţiilor şi aptitudinilor copilului. Totuşi, evaluarea astfel realizată este în beneficiul copilului, care independent de ierarhia în cadrul colectivului, va afla care sunt punctele forte (cum să le valorifice), precum şi cele mai puţin bune (care trebuie ameliorate).

În urma aplicării TIM, la sfîrşitul anului se realizează un raport de cercetare, în care sunt trecute profilurile de inteligenţă ale copiilor. Pe baza acestora sunt făcute recomandări în legătură cu activităţile care ar trebui desfăşurate acasă, la şcoală şi în comunitate. Viziunea privind evaluarea se potriveşte cu viziunea asupra şcolarizării axate pe individ.

„Sunt total în favoarea unui curriculum riguros într-o şcoală bazată pe individ; cer doar o paletă mai largă de opţiuni privind curriculumul.” (H. Gardner)

Școala trebuie să aibă legături şi cu comunitatea, Gardner vede astfel legătura dintre şcoală şi comunitate: un comitet consultativ, compus din reprezentanţii comunităţii ajută şcoala să profite de resursele locale. Părinţii trebuie să fie şi ei implicaţi în şcoală (Key Learning Comunity). Aceste idei sunt întâlnite şi la noi şi se regăsesc sub forma unor parteneriate, sponsorizări, chiar dacă nu la acelaşi nivel. Acestea sunt câteva dintre propunerile şi realizările lui H. Gardner. Acesta, intrând în contact cu cadre didactice care au încercat să aplice TIM, constata anumite exagerări sau o aplicare formală, în absenţa cunoaşterii temeinice a aspectelor psihologice referitoare la inteligenţa multiplă. El menţionează aceste aspecte, pentru a fi evitate în viitor:

• consumul mare de timp pentru a preda un subiect, folosindu-se de cât mai multe dimensiuni ale inteligenţei (nu orice conţinut ştiinţific poate fi conceput în şapte moduri);
• folosirea de materiale asociate cu inteligenţa multiplă ca fundal (Studiile de psihologie cognitivă au evidenţiat că activitatea simultană a mai multor arii corticale ducea la scăderea randamentului intelectual.);
• folosirea inteligenţei multiple în primul rând ca instrument mnemotehnic;
• încărcarea conceptului de inteligenţă multiplă cu alte considerente.

În concluzie, beneficiul copiilor ar fi foarte mare dacă în şcoală s-ar ţine cont de faptul că oricare copil poate să aibă calităţi în diverse domenii. Indiferent de formele şi incidenţa evaluărilor oficiale, învăţarea efectivă cotidiană în şcoală, precum şi învţarea stimulată la mult timp după ce şcolarizarea s-a încheiat, ar trebui să constituie o răsplată în sine. Scopul Teoriei inteligenţelor multiple este de a evidenţia faptul că suntem toţi atât de diferiţi deoarece toţi avem diferite combinaţii de inteligenţe şi, dacă vom recunoaşte aceasta, cred că vom avea cel puţin o şansă mai bună de a face faţă mai bine numeroaselor probleme cu care ne confruntăm în lume.

Bibliografie:
1. Howard Gardner, Mintea disciplinată, Editura Sigma, 2005
2. Howard Gardner, Inteligenţe multiple. Noi orizonturi, Editura Sigma, 2006
3. Howard Gardner, Tratat de răzgândire, Editura ALLFA, 2006
4. Învățământul preșcolar ,Nr.13/14,Editura Reprograph,2012
5. Învățământul primar,Nr.1-4, Editura Miniped,2008
6. Ghid metodologic de aplicare a programelor şcolare, Editura Aramis, Bucureşti, 2000