Teoria dipolilor vortex

Teoria dipolilor vortex  reprezintă un model  gnoseologic transdisciplinar cu valenţe explicative şi predictive remarcabile,  care permite abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional, descifrarea enigmei gravitonului, justificarea dualismului undă – corpuscul şi cuantificarea mărimilor fizice, emisia şi absorbţia radiaţiei de către microparticule, structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, demonstrarea teoretică a legii lui Hubble și a expansiunii  accelerate a Universului, interpretarea vieții în dialectica materie – spirit etc.

Ipotezele de bază  nu au fost emise în mod arbitrar, ci pe baza unor argumente ştiinţifice pertinente,  pentru a oferi cadrul demersului cognitiv de  abordare dialectică a realităţii obiective.

Se consideră că  Existenţa este duală, având două componente, mai precis, Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar(format din antimaterie), care nu sunt “paralele”, ci interacționează în devenirea spațio-temporală.

Punctul de plecare în conceperea unei teorii științifice  coerente și unitare a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional  l-a reprezentat expresiile similare pentru forţele electrice şi forțele gravitaţionale – exprimate prin legea lui Coulomb, respectiv legea atracţiei universale descoperită de  Newton.  Pe  de  altă  parte, teoremele lui Gauss  pentru câmpul electric  şi câmpul  gravitaţional pun  în  evidenţă  surse  de  tip divergent (izvoare) şi convergent (puţuri) pentru fotoni, respectiv  gravitoni.

S-a ajuns astfel la conceptul de “dipol vortex” ca model fizic unitar pentru  particulele elementare și câmpurile generate, care are semnificația de “punte de legătură” între Universul nostru şi Universul complementar prin care se face schimb de particule universale primordiale.

Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex, au un timp mediu de viaţă infinit,  nu au masă de repaus, ci doar masă de mişcare, sunt de tip  bosoni  şi se deplasează cu viteza luminii în vid.

Referitor  la legea atracţiei universale şi legea lui Coulomb, se  poate  demonstra  teoretic și verifica experimental că vortexurile convergente  de  acelaşi tip  se atrag, iar cele divergente  de acelaşi tip  se  resping  prin forţe  invers proporţionale cu  pătratul  distanţei dintre ele.

Un   argument deloc neglijabil în favoarea teoriei dipolilor vortex  este unificarea câmpurilor electromagnetic și gravitațional prin identificarea  “particulei mesager” pentru interacţiunile gravitaţionale.

Deoarece, la nivelul structurii materiei, forţele gravitaţionale sunt forţe de atracţie dintre particulele elementare, rezultă că gravitonii sunt particule universale primordiale care intră în dipolii vortex.  Având în vedere că gravitonii intră  într-un dipol  vortex prin  polul din Universul nostru şi  ies ca fotoni  prin celălalt pol din Universul complementar, rezultă că fotonii şi gravitonii, precum şi antiparticulele acestora, coincid, deci  pot fi identificaţi prin conceptul unitar de particulă universală primordială.

Răspunsul  la  întrebarea  firească “de ce gravitonii nu au fost descoperiţi până în prezent?” este că  nu  au  fost  identificaţi cu fotonii care intră în vortexurile din Universul nostru.

În demersul cognitiv, raportarea la sensul schimbului  de particule universale  primordiale  dintre Universul nostru şi Universul complementar  reprezintă criteriul de bază  pentru  identificarea fotonilor şi gravitonilor, mai precis, au ca efect distinctiv  creşterea, respectiv diminuarea față de starea de echilibru   a  particulelor primordiale din Universul nostru.

Referitor la  undele electromagnetice gravitaţionale, acestea sunt variații modulate ale fluxurilor de fotoni, respectiv de gravitoni.

Se pot face următoarele afirmații:

  • o particulă electrică, aflată în repaus într-un sistem de referință inerțial,  creează în jurul său  un câmp electric, având liniile de câmp uniform distribuite, suprafețele echipotențiale fiind sferice;
  • dacă particula electrică  se află  în  mișcare rectilinie și uniformă  într-un sistem de referință inerțial, atunci apare și un câmp magnetic cu linii de câmp închise,  iar liniile de câmp electric se îndesesc înspre direcția perpendiculară mișcării, suprafețele echipotențiale devenind elipsoizi de rotație(elipsoizi Heaviside);
  • în cazul în care particula electrică are o mișcare accelerată, liniile câmpului electric devin curbe distribuite neuniform, iar particula radiază unde electromagnetice.

Chiar şi semnificaţia conceptului clasic de “vid absolut” capătă altă semnificație  în această teorie, prin prin aceea că particulele universale primordiale sunt distribuite uniform în  cazul vidului, dar sunt  structurate  prin dipoli vortex  în cazul organizării materiei pe diverse nivele, de la microcosmos,  la macrocosmos și megacosmos.

Configurarea dipolilor vortex are la bază diferenţa concentraţiilor de particule primordiale dintre Universul nostru şi Universul complementar.

Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv, densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat.

În  esenţă, un  dipol  vortex  este  un  model  fizic  corespunzător  unităţii dialectice “particulă-antiparticulă”, având două stări posibile, şi anume:

  • starea  normală, în  care  particula  se  află  în Universul  nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
  • starea  inversată, în care polii  vortexului  au locaţia  schimbată  faţă de cazul  normal, fiind asociată antiparticulei din Universul nostru și particulei din Universul complementar.

Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. Cele două stări nu pot exista împreună în Universul nostru pentru că dispar simultan – transformându-se  în fotoni  în  procesul de  anihilare.

Faptul că  proprietăţile  particulelor elementare  sunt  reflexia “în  oglindă” a  proprietăţilor  antiparticulelor corespunzătoare  poate  fi  explicat  prin raportarea dipolului  vortex  în cele două universuri, în  care  particulele primordiale  implicate intră/ies printr-un  pol  şi  ies/intră  prin celălalt pol  cu  sensuri  de  mişcare  opuse.

În acest cadru conceptual, se  deduce  că  particulele elementare  şi  antiparticulele corespunzătoare au aceeaşi pondere în Universul dual, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea Existenţei.

Oricărei microparticule i se poate asocia un vortex simplu sau reprezintă o anumită combinație a acestora în cazul unor vortexuri complexe – rezultate prin interacţiuni între componentele de bază.  Altfel spus,  orice microparticulă  din Universul nostru , împreună cu câmpurile de forţă generate,  reprezintă  o configuraţie de particule universale primordiale mai mult sau mai puţin complexă.

Teoria dipolilor vortex  nu contrazice modelul  standard  actual  pentru descrierea particulelor elementare, ci îi îmbogăţeşte încărcătura de semnificaţii.  Celor  şase  quarcuri(up, down,  charm,  strange,  top  şi  bottom)  le  corespund  dipoli  vortex  de  bază, ale căror  combinaţii  posibile formează  dipolii  vortex  complecşi prin care se modelează  diversele  tipuri de particule cunoscute  în  prezent sau care vor mai fi descoperite  de  către cercetători.

O altă direcţie de cercetare pentru clasificarea și ordonarea nucleelor se  bazează  pe modelul standard, în care nucleonii sunt formați din trei quarcuri, p(uud),  respectiv n(udd).

Pentru exemplificare, se determină numărul de quarcuri u şi d pentru un nucleu  format din Z protoni şi N = A- Z neutroni. În acest scop, se pleacă de  la relaţia
Zp + (A-Z) n  = Z( 2u + d) + (A-Z) (u+2d) =  (A+Z) u + (2A-Z) d
din care rezultă că nucleul are Y= A+Z dipoli vortex u şi W = 2A-Z dipoli vortex d.

Prin calcule simple, se obţin relaţiile: A = Y-Z, N = Y – 2Z.  Aceste rezultate oferă o nouă interpretare a configurării materiei din microcosmos. Spre deosebire de numărul de masă A, numărul atomic Z are valori succesive strict crescătoare şi stă la baza realizării tabelului elementelor chimice în care izotopii (nuclizii) sunt trecuţi în aceeaşi căsuţă.

Este fascinant că, pentru izotopii cu timpul mediu de viaţă semnificativ, numărul Y are valori succesive crescătoare şi poate fi utilizat – împreună cu Z – pentru realizarea unui model generalizat de configurare a nuclizilor.

Numerele  Z  şi Y fac trimitere la modul de structurare a materiei la nivel atomic şi nuclear, mai precis, pentru obţinerea majorităţii nuclizilor, inclusiv a celor naturali, se pleacă de la  H(1)(2)  şi se cresc sucesiv numerele Z şi Y, care permit determinarea  numărului N de neutroni,  precum şi  configuraţia  învelişului electronic.

Universul nostru şi Universul complementar “nu sunt paralele”, ci coexistă în sens dialectic, având  în comun axa timpului, întreaga Existenţă fiind un Univers cvadridimensional dual, în care evenimentele sunt localizate prin opt coordonate spațio-temporale.

Modelul geometric al Existenței se poate exprima și în coordonate complexe prin definirea produsului scalar, a normei și a metricii.

Teoria dipolilor vortex permite explicarea expansiunii accelerate a Universului nostru și demonstrarea teoretică a legii lui Hubble, pe baza ipotezei că particulele universale primordiale sunt cuante elementare, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică, impuls mecanic sau informație, ci şi cuante spaţio-temporale.

În teoria dualităţii Existenţei, expansiunea Universului nostru se explică prin bilanţul pozitiv de particule primordiale care trec prin dipolii vortex, Universul complementar fiind în contracţie.

Găurile negre reprezintă megavortexuri complexe prin care materia trece preponderent în Universul complementar.
Faptul că interacţiunile electromagnetice şi gravitaţionale dintre dipolii vortex se transmit în vid cu viteză constantă – indiferent de sistemul de referinţă şi direcţia de propagare – poate fi  interpretat ca viteză unică de schimbare a configuraţiior materiei prin schimbul de fotoni şi gravitoni între Universul nostru şi Universul complementar. În acest mod, se poate justifica, chiar şi la nivel intuitiv,  principiul invarianţei vitezei luminii în vid – cunoscut din teoria relativităţii concepută de Einstein.

Cuantificarea spaţio-temporală oferă demersului cognitiv noi posibilităţi de aprofundare a  semnificaţiei particulelor universale, ca entităţi universale primordiale care, deşi nu interacţionează între ele, ci doar cu dipolii vortex, configuraţiile acestora modelează întreaga Existenţă.

În acest cadru conceptual se justifică dualismul undă – corpuscul și se oferă o interpretare intuitivă a undei de  probabilitate  prin care se exprimă comportamentul unei microparticule în teoria cuantică.

Pentru corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria cuantică  se  utilizează ipoteza că funcţia de undă  pentru un sistem cuantic  descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale implicate în dipolul vortex  asociat.

Densitatea de probabilitate   este  proporţională  cu concentraţia de particule universale primordiale implicate în dipolul vortex, iar densitatea  curentului de probabilitate  este proporțională cu densitatea  intensităţii  fluxului  acestora.

Se poate afirma că  teoria dipolilor vortex este o concepție științifică  unitară despre Existență, cu deschidere către  filosofie și religie, care  pune  în evidenţă  legăturile  intrinseci dintre   spaţiu, timp şi  materia în mişcare  şi  transformare.

În ultimă instanță, reprezintă o provocare la frontierele cercetării teoretice și aplicative, fiind deosebit de utilă în sistemul educațional, având în vedere  că stimulează creativitatea și interesul pentru descifrarea enigmelor cunoașterii.

Pentru mai multe detalii, cei interesați de teoria dipolilor vortex pot accesa link-ul  http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2677209 .

Bibliografie:
1.  Fock  V. A.,  Teoria spaţiului, timpului şi gravitaţiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962
2.  Hawking St.,  O mai scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007
3.  Landau  L.,  Lifchitz  E.,  Mécanique quantique, Ed. Mir, Moscou, 1980
4.  Lapcik, V., The vortex theory of Matter and Energy, Madding Crowd Publishing, 2007
5.  Longo M. S., Fundamentals of Elementary Particles Physics, Mc.Graw-Hill, 1973
6.  Mittelstaedt P., Probleme filozofice ale fizicii moderne, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
7.  Novacu V.,  Electrodinamica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966
8.  Novacu V. ș.a.,  Teoria particulelor elementare, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970
9.  Pal A.,  Ureche V., Astronomie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
10. Șpolski S. V.,  Fizica atomică, vol. I și II, Ed.  Tehnică, București, 1967
11.  Toro I.,  Fizica și filozofia, Ed. Facla, Timișoara, 1972
12. Țițeica Ș.,  Mecanica cuantică, Ed. Academiei R.S.R., București, 1984
13. Ureche V.,  Universul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1987
14. Vasiu M., Electrodinamica şi teoria relativităţii, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

Accesări: 160