Teoria dipolilor vortex reprezintă un model gnoseologic transdisciplinar cu valenţe explicative şi predictive remarcabile, care permite abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional, descifrarea enigmei gravitonului, justificarea dualismului undă – corpuscul şi cuantificarea mărimilor fizice, emisia şi absorbţia radiaţiei de către microparticule, structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, demonstrarea teoretică a legii lui Hubble și a expansiunii accelerate a Universului, interpretarea vieții în dialectica materie – spirit etc.
Ipotezele de bază nu au fost emise în mod arbitrar, ci pe baza unor argumente ştiinţifice pertinente, pentru a oferi cadrul demersului cognitiv de abordare dialectică a realităţii obiective.
Se consideră că Existenţa este duală, având două componente, mai precis, Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar(format din antimaterie), care nu sunt “paralele”, ci interacționează în devenirea spațio-temporală.
Punctul de plecare în conceperea unei teorii științifice coerente și unitare a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional l-a reprezentat expresiile similare pentru forţele electrice şi forțele gravitaţionale – exprimate prin legea lui Coulomb, respectiv legea atracţiei universale descoperită de Newton. Pe de altă parte, teoremele lui Gauss pentru câmpul electric şi câmpul gravitaţional pun în evidenţă surse de tip divergent (izvoare) şi convergent (puţuri) pentru fotoni, respectiv gravitoni.
S-a ajuns astfel la conceptul de “dipol vortex” ca model fizic unitar pentru particulele elementare și câmpurile generate, care are semnificația de “punte de legătură” între Universul nostru şi Universul complementar prin care se face schimb de particule universale primordiale.
Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex, au un timp mediu de viaţă infinit, nu au masă de repaus, ci doar masă de mişcare, sunt de tip bosoni şi se deplasează cu viteza luminii în vid.
Referitor la legea atracţiei universale şi legea lui Coulomb, se poate demonstra teoretic și verifica experimental că vortexurile convergente de acelaşi tip se atrag, iar cele divergente de acelaşi tip se resping prin forţe invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele.
Un argument deloc neglijabil în favoarea teoriei dipolilor vortex este unificarea câmpurilor electromagnetic și gravitațional prin identificarea “particulei mesager” pentru interacţiunile gravitaţionale.
Deoarece, la nivelul structurii materiei, forţele gravitaţionale sunt forţe de atracţie dintre particulele elementare, rezultă că gravitonii sunt particule universale primordiale care intră în dipolii vortex. Având în vedere că gravitonii intră într-un dipol vortex prin polul din Universul nostru şi ies ca fotoni prin celălalt pol din Universul complementar, rezultă că fotonii şi gravitonii, precum şi antiparticulele acestora, coincid, deci pot fi identificaţi prin conceptul unitar de particulă universală primordială.
Răspunsul la întrebarea firească “de ce gravitonii nu au fost descoperiţi până în prezent?” este că nu au fost identificaţi cu fotonii care intră în vortexurile din Universul nostru.
În demersul cognitiv, raportarea la sensul schimbului de particule universale primordiale dintre Universul nostru şi Universul complementar reprezintă criteriul de bază pentru identificarea fotonilor şi gravitonilor, mai precis, au ca efect distinctiv creşterea, respectiv diminuarea față de starea de echilibru a particulelor primordiale din Universul nostru.
Referitor la undele electromagnetice gravitaţionale, acestea sunt variații modulate ale fluxurilor de fotoni, respectiv de gravitoni.
Se pot face următoarele afirmații:
- o particulă electrică, aflată în repaus într-un sistem de referință inerțial, creează în jurul său un câmp electric, având liniile de câmp uniform distribuite, suprafețele echipotențiale fiind sferice;
- dacă particula electrică se află în mișcare rectilinie și uniformă într-un sistem de referință inerțial, atunci apare și un câmp magnetic cu linii de câmp închise, iar liniile de câmp electric se îndesesc înspre direcția perpendiculară mișcării, suprafețele echipotențiale devenind elipsoizi de rotație(elipsoizi Heaviside);
- în cazul în care particula electrică are o mișcare accelerată, liniile câmpului electric devin curbe distribuite neuniform, iar particula radiază unde electromagnetice.
Chiar şi semnificaţia conceptului clasic de “vid absolut” capătă altă semnificație în această teorie, prin prin aceea că particulele universale primordiale sunt distribuite uniform în cazul vidului, dar sunt structurate prin dipoli vortex în cazul organizării materiei pe diverse nivele, de la microcosmos, la macrocosmos și megacosmos.
Configurarea dipolilor vortex are la bază diferenţa concentraţiilor de particule primordiale dintre Universul nostru şi Universul complementar.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv, densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat.
În esenţă, un dipol vortex este un model fizic corespunzător unităţii dialectice “particulă-antiparticulă”, având două stări posibile, şi anume:
- starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
- starea inversată, în care polii vortexului au locaţia schimbată faţă de cazul normal, fiind asociată antiparticulei din Universul nostru și particulei din Universul complementar.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. Cele două stări nu pot exista împreună în Universul nostru pentru că dispar simultan – transformându-se în fotoni în procesul de anihilare.
Faptul că proprietăţile particulelor elementare sunt reflexia “în oglindă” a proprietăţilor antiparticulelor corespunzătoare poate fi explicat prin raportarea dipolului vortex în cele două universuri, în care particulele primordiale implicate intră/ies printr-un pol şi ies/intră prin celălalt pol cu sensuri de mişcare opuse.
În acest cadru conceptual, se deduce că particulele elementare şi antiparticulele corespunzătoare au aceeaşi pondere în Universul dual, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea Existenţei.
Oricărei microparticule i se poate asocia un vortex simplu sau reprezintă o anumită combinație a acestora în cazul unor vortexuri complexe – rezultate prin interacţiuni între componentele de bază. Altfel spus, orice microparticulă din Universul nostru , împreună cu câmpurile de forţă generate, reprezintă o configuraţie de particule universale primordiale mai mult sau mai puţin complexă.
Teoria dipolilor vortex nu contrazice modelul standard actual pentru descrierea particulelor elementare, ci îi îmbogăţeşte încărcătura de semnificaţii. Celor şase quarcuri(up, down, charm, strange, top şi bottom) le corespund dipoli vortex de bază, ale căror combinaţii posibile formează dipolii vortex complecşi prin care se modelează diversele tipuri de particule cunoscute în prezent sau care vor mai fi descoperite de către cercetători.
O altă direcţie de cercetare pentru clasificarea și ordonarea nucleelor se bazează pe modelul standard, în care nucleonii sunt formați din trei quarcuri, p(uud), respectiv n(udd).
Pentru exemplificare, se determină numărul de quarcuri u şi d pentru un nucleu format din Z protoni şi N = A- Z neutroni. În acest scop, se pleacă de la relaţia
Zp + (A-Z) n = Z( 2u + d) + (A-Z) (u+2d) = (A+Z) u + (2A-Z) d
din care rezultă că nucleul are Y= A+Z dipoli vortex u şi W = 2A-Z dipoli vortex d.
Prin calcule simple, se obţin relaţiile: A = Y-Z, N = Y – 2Z. Aceste rezultate oferă o nouă interpretare a configurării materiei din microcosmos. Spre deosebire de numărul de masă A, numărul atomic Z are valori succesive strict crescătoare şi stă la baza realizării tabelului elementelor chimice în care izotopii (nuclizii) sunt trecuţi în aceeaşi căsuţă.
Este fascinant că, pentru izotopii cu timpul mediu de viaţă semnificativ, numărul Y are valori succesive crescătoare şi poate fi utilizat – împreună cu Z – pentru realizarea unui model generalizat de configurare a nuclizilor.
Numerele Z şi Y fac trimitere la modul de structurare a materiei la nivel atomic şi nuclear, mai precis, pentru obţinerea majorităţii nuclizilor, inclusiv a celor naturali, se pleacă de la H(1)(2) şi se cresc sucesiv numerele Z şi Y, care permit determinarea numărului N de neutroni, precum şi configuraţia învelişului electronic.
Universul nostru şi Universul complementar “nu sunt paralele”, ci coexistă în sens dialectic, având în comun axa timpului, întreaga Existenţă fiind un Univers cvadridimensional dual, în care evenimentele sunt localizate prin opt coordonate spațio-temporale.
Modelul geometric al Existenței se poate exprima și în coordonate complexe prin definirea produsului scalar, a normei și a metricii.
Teoria dipolilor vortex permite explicarea expansiunii accelerate a Universului nostru și demonstrarea teoretică a legii lui Hubble, pe baza ipotezei că particulele universale primordiale sunt cuante elementare, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică, impuls mecanic sau informație, ci şi cuante spaţio-temporale.
În teoria dualităţii Existenţei, expansiunea Universului nostru se explică prin bilanţul pozitiv de particule primordiale care trec prin dipolii vortex, Universul complementar fiind în contracţie.
Găurile negre reprezintă megavortexuri complexe prin care materia trece preponderent în Universul complementar.
Faptul că interacţiunile electromagnetice şi gravitaţionale dintre dipolii vortex se transmit în vid cu viteză constantă – indiferent de sistemul de referinţă şi direcţia de propagare – poate fi interpretat ca viteză unică de schimbare a configuraţiior materiei prin schimbul de fotoni şi gravitoni între Universul nostru şi Universul complementar. În acest mod, se poate justifica, chiar şi la nivel intuitiv, principiul invarianţei vitezei luminii în vid – cunoscut din teoria relativităţii concepută de Einstein.
Cuantificarea spaţio-temporală oferă demersului cognitiv noi posibilităţi de aprofundare a semnificaţiei particulelor universale, ca entităţi universale primordiale care, deşi nu interacţionează între ele, ci doar cu dipolii vortex, configuraţiile acestora modelează întreaga Existenţă.
În acest cadru conceptual se justifică dualismul undă – corpuscul și se oferă o interpretare intuitivă a undei de probabilitate prin care se exprimă comportamentul unei microparticule în teoria cuantică.
Pentru corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria cuantică se utilizează ipoteza că funcţia de undă pentru un sistem cuantic descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale implicate în dipolul vortex asociat.
Densitatea de probabilitate este proporţională cu concentraţia de particule universale primordiale implicate în dipolul vortex, iar densitatea curentului de probabilitate este proporțională cu densitatea intensităţii fluxului acestora.
Se poate afirma că teoria dipolilor vortex este o concepție științifică unitară despre Existență, cu deschidere către filosofie și religie, care pune în evidenţă legăturile intrinseci dintre spaţiu, timp şi materia în mişcare şi transformare.
În ultimă instanță, reprezintă o provocare la frontierele cercetării teoretice și aplicative, fiind deosebit de utilă în sistemul educațional, având în vedere că stimulează creativitatea și interesul pentru descifrarea enigmelor cunoașterii.
Pentru mai multe detalii, cei interesați de teoria dipolilor vortex pot accesa link-ul http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2677209 .
Bibliografie:
1. Fock V. A., Teoria spaţiului, timpului şi gravitaţiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962
2. Hawking St., O mai scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007
3. Landau L., Lifchitz E., Mécanique quantique, Ed. Mir, Moscou, 1980
4. Lapcik, V., The vortex theory of Matter and Energy, Madding Crowd Publishing, 2007
5. Longo M. S., Fundamentals of Elementary Particles Physics, Mc.Graw-Hill, 1973
6. Mittelstaedt P., Probleme filozofice ale fizicii moderne, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
7. Novacu V., Electrodinamica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966
8. Novacu V. ș.a., Teoria particulelor elementare, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970
9. Pal A., Ureche V., Astronomie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
10. Șpolski S. V., Fizica atomică, vol. I și II, Ed. Tehnică, București, 1967
11. Toro I., Fizica și filozofia, Ed. Facla, Timișoara, 1972
12. Țițeica Ș., Mecanica cuantică, Ed. Academiei R.S.R., București, 1984
13. Ureche V., Universul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1987
14. Vasiu M., Electrodinamica şi teoria relativităţii, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.