EDICT

Punctul de pornire al activităţii elevilor la orele de teatru pentru copii îl constituie comportamentul uman. În situaţiile de învăţare create, elevii au posibilitatea de a alege, deşi într-o mare măsură, ei sunt dependenţi de oferta formatorului. Ei reacţionează la provocarea primită, beneficiind de următoarele şase libertăţi, care de fapt sunt paradigme de la care educatorul porneşte.
Laurenţiu Şoitu le prezintă în lucrarea sa, „Pedagogia Comunicării”, 1977, pag. 149. [1], ca fiind următoarele:

• Imitaţia îndeamnă la trăirea învăţării, în context, la aprofundarea temei şi favorizează dirijarea implicită. Este singura în măsură să genereze adeziunea. Din punctul de vedere al copilului, cerinţa este: „ arată-mi cum faci şi voi face!”
• Transmiterea mesajului printr-o comunicare intenţionată, fie direct – prin lecţii, fie indirect – cu mijloace adecvate: cartea, presa scrisă sau audiovizuală. Solicitarea copilului se concentrează în formula: „Explică-mi!”
• Exerciţiile sistematice, conduse de formator, au scopul creării deprinderilor, automatismelor, rutinei. Pentru a menţine motivaţia tuturor partenerilor din proces este necesară interpretarea rezultatelor şi corectarea lor. Adică: „Corectează-mă şi orientează-mă!”
• Descoperirea, explorarea liberă, beneficiază numai de consultarea formatorului pentru formularea problemelor şi identificarea solutiilor. „Lasă-mă să cercetez eu informaţia!”
• Experimentarea pe baza unor ipoteze personale are importanţă – spune J. Piaget –   generând practici la copii, chiar dacă sunt numai repetiţii ale celor făcute de adulţi. „Lasă-mă să încerc, să greşesc şi să corectez!”
• Creaţia poate îmbrăca diferite forme, de la muzică la textele literare, obiecte, gesturi, mimică etc. important este ca formatorul să o stimuleze şi să o lase să se manifeste indiferent de forma sa individuală sau colectivă. „Lasă-mă să fac eu proiectul!”

Personajele implicate în activitatea de dramatizare sunt persoane sau obiecte personificate, care trebuie să rezolve conflicte morale, psihologice, intelectuale sau afective. Elevii creează situaţii dramatice în clasă, asistă la spectacole de teatru, se informează despre ceea ce înseamnă valoare artistică, dobândesc experienţă de spectatori, de critici şi reflectează la propriul lor comportament. Pentru copii, a interpreta rolul unui şoarece, al unui învăţător, al unui elev cu nevoi speciale ş.a. (în piesa de teatru), al unui regizor sau coregraf ş.a. (în activitatea propriu-zisă), înseamnă pretexte pentru a explora atitudini, gesturi, replici, situaţii noi, toate în condiţii fictive, lipsite de pericol.

Elevii dobândesc competenţe de învăţare: cunosc modalităţile prin care ei pot învăţa mai bine, sunt gata să-şi constate propriile performanţe şi capacităţi de ameliorare a acestora, acceptă responsabilitatea pentru propria învăţare şi dezvoltare, sunt convinşi de nevoile de formare, reevaluându-le continuu, încearcă, exersează diferite metode de învăţare şi dezvoltare pentru o mai bună înţelegere, au o atitudine deschisă şi de încredere faţă de alţii sunt experţi în învăţarea „fortuită”, adică sunt capabili să îţi ofere lecţii de viaţă oricând, sunt investitori în propria formare şi dezvoltare.

Pentru rezolvarea problemelor apărute, elevii sunt puşi în situaţia de a încerca soluţii de rezolvare cunoscute, de a le adapta pe cele familiare la noile condiţii şi chiar de a crea unele noi care puse în practică îşi confirmă sau infirmă propria valabilitatea. Aşadar, este solicitată şi dezvoltată creativitatea copiilor.

Nota definitorie a creativităţii o constituie noutatea. Ea poate fi materializată printr-o idee, un obiect, o nouă formă de organizare a vechilor elemente, este rezultatul combinării şi recombinării vechii experienţe în modele noi, al descoperirii unor legături neaşteptate între lucruri, al restructurării experienţei perceptive în configuraţii noi şi diferite.

Creativitatea se manifestă în oricare tip de activitate, dar un om este arareori creativ în mai multe domenii de activitate. Opţionalul oferă condiţii ca fiecare să-şi manifeste creativitatea corespunzător aptitudinilor de care dispune, dar oferă condiţii favorabile pentru educarea creativităţii şi în domeniile în care fiecare este mai puţin înzestrat.

În cazurile în care copilul joacă propriul lui rol, el va avea posibilitatea să se exprime liber, atât verbal cât şi prin gesturi, mimică, precum şi prin folosirea altor mijloace de expresie: muzică, dans, mişcare, desen. Va fi incitat să-şi exprime clar ideile, cu ajutorul codurilor care îi sunt cel mai la îndemână. În aceste condiţii lui îi va aparţine iniţiativa de a gândi independent, va învăţa să gândească creativ, va dobândi încredere în sine. Personalitatea copilului poate fi scoasă în evidenţă şi promovată, relevând aptitudinile prin care el se deosebeşte de alţi copii.

Dan Mihăilescu, defineşte creativitatea ca fiind: „obsesia omului care produce, se joacă, gândeşte şi conferă semnificaţii lucrurilor, convertind lumea în forme, concepte şi imagini noi.”[2] Autorul este de părere că ideile şi sentimentele care sunt pregnant instalate pe un sol psihic fertil, devin forţa motrică, fondul motivaţional al demersului creator, concretizat într-o operă artistică, ştiinţifică sau de alt interes individual sau colectiv. Elementele favorizante desfăşurării acestui fenomen sunt: unul social, care se referă la o anumită ambianţă optimă actului creator, în cazul de faţă, opţionalul „Teatru pentru copii” şi cel de-al doilea, este de natură psihologică, în prezenţa căruia „trebuie să descoperim spiritul novator, originalitatea, fantezia şi nu în ultimul rând imprevizibilul percutant al inteligenţei, care contribuie la găsirea şi rezolvarea unor probleme capabile să potenţeze lucrări artistice de o aleasă valoare artistică.”[3]

Obiectivul ţintă al elevilor în opţionalul „Teatru pentru copii” este acela de a realiza spectacole de teatru în care fiecare să aibă un rol sau o contribuţie şi care să fie vizionat şi apreciat de cât mai multe persoane. Pentru că principalii spectatori vor fi părinţii, aceştia vor putea să-şi cunoască mai bine proprii copii şi la rândul lor vor fi interesaţi să colaboreze cu propriul copil, cu grupuri sau colectivul de elevi, vor colabora între ei şi cu cadrul didactic. Se va deschide calea spre o implicare a comunităţii din care elevii fac parte, se va oferi un orizont mai larg asupra altor activităţi pe care copiii să le desfăşoare în timpul liber.

„Copilul este supus educaţiei, dar educatorul nu o poate face fără să ţină seama de el şi fără să continue a se educa, încât există o intereducaţie, care nici ea nu se poate face numai cu voinţa specialistului, ci şi cu cea a subiectului cu voinţă, motivaţie, realizări şi aşteptări proprii. Tot mai multe sunt ţările – prin lege – elevul este recunoscut ca parte, alături de comunitatea din care vine, la procesul de formare. Devin coresponsabili alături de şcoală şi părinţii.”[4]

Gândirea, imaginarea, provocarea şi rezolvarea problemelor cu care se pot confrunta elevii în societate vor  furniza o varietate de valori şi credinţe ale oamenilor din diverse grupuri sociale şi culturale. Astfel, elevii vor putea să-şi dezvolte propriile valori şi credinţe, vor avea ocazia să-şi exprime ideile clar, vor dori să se facă înţeleşi şi îşi vor putea ameliora deprinderile de comunicare.

Învăţarea predominantă va fi cea euristică, adică aceea prin care pe baza căutării, ca în investigare ştiinţifică, elevii vor învăţa să gândească independent, divergent, să privească o problemă din unghiuri diferite şi să găsească soluţii originale de rezolvare. Elevii îşi vor antrena cei mai importanţi factori intelectuali ai creativităţii:

• sensibilitatea faţă de probleme – factor ce constă în atitudinea deschisă, receptivă faţă de trebuinţele, atitudinile şi sentimentele altora;
• sensibilitatea la implicaţii – factor ce constă în capacitatea de a recunoaşte dependenţe, probleme, acolo unde alţii nu le văd;
• fluenţa – factor ce constă în bogăţia, uşurinţa şi rapiditatea cu care se realizează şi se succed asociaţiile între imagini, idei, caracterul ei curgător. Ea se concretizează în următoarele forme: ideaţională,verbală, asociativă, expresională;
• flexibilitatea – capacitatea individului de a modifica, restructura rapid şi eficient transferul în situaţii variabile;
• originalitatea – factor ce constă în capacitatea subiectului de a vedea în alt mod realitatea, de a produce imagini, idei, obiecte noi, de a găsi soluţii;
• ingeniozitatea – factor ce constă în capacitatea de a rezolva probleme într-un mod abil şi surprinzător, original, neobişnuit de simplu, prin calea cea mai uşoară care duce la un efect optim;
• redefinirea – aptitudinea de a restructura, de a interpreta, de a transforma, de a schimba funcţia unui obiect pentru a-i da o altă utilitate;
• elaborarea – aptitudinea organizării coerente a informaţiilor, a ideilor, capacitatea de a planifica o acţiune, ţinând seama de cât mai multe detalii.

Elevul va deveni astfel participant activ al propriei formări.

Cadrul creat se va caracteriza prin securitate psihică. Aceasta presupune:

• acceptarea necondiţionată a individului, a valorilor sale, acordându-i încredere deplină indiferent de starea de moment în care se găseşte;
• evitarea aprecierilor critice negative, care să provoace nesiguranţă, atitudine defensivă, limitare a originalităţii elevului;
• acordarea libertăţii de a se exprima prin simboluri şi încurajarea copilului de a „jongla” în mod spontan şi ludic cu percepţiile, conceptelor obiectelor;
• încurajarea exprimării întrebărilor, a opiniilor proprii prin folosirea metodei „asaltului de idei”.

Am considerat că această activitate va aduce experienţă şi satisfacţii tuturor celor implicaţi, inclusiv cadrului didactic.

1. BIBLIOGRAFIE

1. Şoitu Laurentiu, Pedagogia Comunicării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică ,1977, pag. 149
2. Mihăilescu, Dan, Dimensiuni ale creaţiei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, pag. 9
3. Mihăilescu, Dan, Dimensiuni ale creaţiei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, pag. 10
4. Şoitu Laurentiu, Pedagogia Comunicării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1977, pag. 82).