Ipoteza de la care am plecat în conceperea acestei lucrări de cercetare reprezintă argumentul referitor la studiul lexicului care este interesant şi important mai întâi pentru că bogăţia unei limbi constă în bogăţia şi în varietatea vocabularului ei şi în al doilea rând pentru că schimbările din societate se reflectă, direct sau indirect, mai ales în vocabular, compartimentul limbii cel mai labil şi mai supus influenţelor din afară.
Ca membru al societăţii, orice om este implicat într-o serie nesfârşită de relaţii materiale şi spirituale cu alţi membri ai diverselor colectivităţi în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea. În toate aceste raporturi el se foloseşte de limbaj ca de cel mai important mijloc de comunicare a gândurilor sale. Astfel, educaţia limbajului ca scop în sine şi ca mijloc de educaţie intelectuală, estetică, morală, cetăţenească şi patriotică este foarte importantă.
Definirea termenului
Cercetătorul care încearcă o definire a argoului, pe baza imensei bibliografii de specialitate, româneşti şi străine, are de întâmpinat nenumărate dificultăţi, fiindcă, aşa cum arăta Iorgu Iordan, până nu de mult, argou însemna orice „limbaj special”. Aşadar, terminologiile diverselor profesiuni, meserii, ocupaţii ş. a. erau puse alături de vorbirea argotică a elevilor, pe de o parte, a răufăcătorilor, vagabonzilor etc., pe de altă parte. (Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române).
Accepţii ale termenului
Limbaj popular, limbaj familiar; Vorbirea specială a unor grupuri sociale determinate, precum soldaţi, studenţi, artişti, elevi (jargon); Limbaj codificat, înţeles numai de iniţiaţi; Limbaj convenţional.
Trăsăturile argoului sunt caracterul expresiv, ritmul rapid de înnoire și caracterul criptic. Conform acestor trăsături, putem vorbi de argoul răufăcătorilor, al elevilor, al studenţilor, al soldaţilor, al sportivilor, al tipografilor, al frizerilor etc.
Provenienţă şi evoluţie
Unele cuvinte şi expresii argotice provin din limba comună, cu menţiunea că vorbitorul le atribuie acestora sensuri noi, care au la bază, uneori, comparaţia, sinonimia sau sinecdoca: bostan sau dovleac pentru, „cap”, clănţău pentru, ”avocat”(care vorbeşte mult), patefon pentru, ”soacră”, spital pentru, ,”carceră”, ciorap pentru, ,”mănuşi”, a da o gaură pentru, ,”a face o spargere”, borş pentru, ,”sânge”, boboc pentru, ”student în anul I”.
Alţi termeni provin din graiurile regionale sau sunt împrumutaţi din alte limbi, mai ales din cea ţigănească: a ciordi pentru, ”a fura”, gagică pentru, ”iubită”: „vorbind despre gagici care e mai mişto”( Mircea Cărtărescu, Travesti), a hali pentru, ”a mânca”, dar şi din germană: caput pentru, ”distrus, zdrobit”, vacs pentru, ”lucru fără valoare”, fraier pentru, ”om prost”, rusă: balşoi pentru, ”mare”, engleză: bişniţă pentru, ”afacere” etc.
Supunându-se legilor după care evoluează limba în general, unele cuvinte şi expresii argotice pot să dispară din vocabularul grupului social în care au apărut. De pildă, în perioada interbelică, în argoul militarilor exista cuvântul aţă (care însemna administraţie, provenind de la prescurtarea ad-ţie), iar prin aţiat se înţelegea ofiţerul sau subofiţerul care se ocupa de probleme de administraţie, termen necunoscut astăzi, deci dispărut din limbă.
Alteori, când cuvintele şi expresiile argotice au un grad mai înalt de transparenţă, de accesibilitate (pentru marea masă a vorbitorilor), acestea pot trece în alte sfere ale limbii. Bunăoară, cuvântul fraier, inclus cândva în inventarul argotic, nu mai este înregistrat în DEX cu vechea sa conotaţie, de „victimă uşoară pentru hoţi şi escroci”.
O situaţie oarecum asemănătoare o au cuvintele muzicuţă şi papagal cu sensul de „gură”, care, datorită unui slab caracter secret, au trecut în vorbirea familiară.
Cuvântul barosan, înregistrat în secolul al XIX-lea cu sensul de „curcan, poliţist”, fără a-şi fi pierdut valoarea argotică, înseamnă azi „persoană influentă, bogată”.
În fine, alte două cazuri interesante de evoluţie semantică a unor cuvinte argotice: verbul a se şucări este înregistrat de C. Armeanu, în 1937, cu sensul de „a se face frumos”, în timp ce Gh. Agavriloaiei, într-un studiu din acelaşi an, îl explică prin „a observa, a vedea, a privi, a se uita, a fura, a şterpeli”. În limbajul argotic actual, a se şucări înseamnă „a se supăra, a se enerva”.
Verbul a buşi era înregistrat, în 1937, cu sensul de „a respinge la examen, a rămâne corigent sau repetent”, în timp ce sensul actual, menţionat şi în DEX, este de „a lovi, a îmbrânci, a trânti”.
Clasificarea argoului în funcţie de apartenenţa socială a vorbitorilor
Dintre categoriile de argou amintite deja, cela mai răspândit este argoul „hoţilor”, al, „vagabonzilor” şi „răufăcătorilor”. N.T. Orăşanu, ziarist cunoscut în secolul trecut, a consemnat în cartea sa, Întemniţările mele politice, apărută în 1861, peste cincizeci de cuvinte şi expresii argotice, dintre care unele îşi păstrează şi azi înţelesul iniţial: sticlete pentru „soldat, poliţist”, cârâitor pentru „hoţ”, lovele pentru „bani”, mardeală pentru „bătaie”, a vrăji pentru „a spune”, a cafti pentru „a bate”, cot pentru „an de puşcărie”, a uşchi pentru „a pleca, a fugi”, bulan pentru „picior”, şpagă pentru „mită”, a o buli pentru „a o păţi”, potol pentru „mâncare”, răcoare pentru „închisoare”, pe şest pentru „încet, pe tăcute”: „Înfige-n noapte şiş până-n prăsele” (cuţit) (Leonid Dimov, Destin cu cioburi).
Bine reprezentat în limbă este şi argoul elevilor. La elevi şi studenţi, folosirea argoului este explicată prin adolescenţă, vârstă a predominării fanteziei şi a unei anumite atitudini de frondă, de emancipare socială şi lingvistică. Întrebuinţarea termenilor argotici îi dă adolescentului, în general, conştiinţa unei stări de libertate a spiritului, înscriindu-se în refuzul mai amplu al oricărei convenţii: în îmbrăcăminte, comportament, atitudini, gândire, vorbire, îi accentuează sentimentul de individualitate, de personalitate, prin afirmarea calităţii de a fi spiritual.
Argouri legate de şcoală: a chiuli, fereastră, fiţuică, a freca („a-l asculta pe un elev mult şi din toată materia”), scaun, şase, tocilar. La acestea se mai adaugă argourile provenite din trunchieri: bac, dirigul, diriga, diru („directorul”), profu, mate, bio.
Apropiat de argoul elevilor este cel al studenţilor. Câteva exemple specifice: babac („ţată”), boboc, a boboci („a repeta anul I”), plopist, a fi în plop, blatist „student care mănâncă la o cantină în mod fraudulos”).
Ambele categorii de tineri (studenţi şi elevi de liceu ori din clasele terminale ale gimnaziului) folosesc însă termeni ca: baftă, cafteală, gagică, gagiu, a gini („a observa”), haleală, a hali, a se înţoli, mişto, nasol, naşpa, pileală, a se şucări, marfă, beton: „la noi la ţară e beton” (Mircea Dinescu, Interviu), a avea bulan („a avea noroc”), bazat („cu situaţie materială bună”), meseriaş, mortal, bairam, belea, praştie, haladit, prosteală, penal, ratat, praf, rupt etc.
Studiile de specialitate mai vorbesc despre argoul militarilor: căţea („mitralieră”), lent („locotenent”), răcan („recrut”), tablagiu („grad militar inferior”), al tipografilor (a se uita cursiv pentru „a se uita cu coada ochilor”, a vorbi spaţiat pentru „a vorbi articulat”), al frizerilor sau al sportivilor. Iată câteva exemple din box: ia-i piuitul, arde-l la râşniţă, pompează-l să-i ţâşnească borşul ş.a.
DISCUŢIE ÎNTRE DOI INFRACTORI
„TRADUCEREA DIALOGULUI”
(Tandin, Traian, Limbajul infractorilor)
– Oglindeală la nicovală ! spune primul.
– Bufet lustruit, uşchi legătură, şalupe cu scârţ ? întreabă al doilea.
– Nexam, covrigi pe clapă ! Husăn cu feştilă, glicerină în parlament, saftea la căldură ! Servit ?
– Geană la mahăr ! Servit !
– Salt la maimuţă, mumie cu coviltir, mărar pe şanuri, moară galbenă, lămâi berechet !
– Măcănitoare la mesadă, faţadă la limonadă ?
– Ovăz ! Clift de şmotru, purtător păscut !
– Goană la trotinetă, cântare la muialii, doniţa jos !…
– Priveşte discret în spatele tău! spune primul.
– Care-i victima, tipul care arată bine hrănit, fără cravată şi poartă pantofi cu toc ? întreabă al doilea.
– Nu, nu te-ai orientat bine! Este vorba despre o victimă sigură: tipul care fumează, este băut, are buzunarele largi la palton, iar la haină se observă portofelul în buzunarul interior. Aici trebuie acţionat. Tu îl vei fura, ai înţeles?
– Bravo, ai ochi buni, de hoţ mare! Am înţeles!
– Eu voi fura din poşeta femeii aceleia, distrată, elegantă, care poartă pălărie, are păr pe picioare, ceas de aur la mână şi, desigur, foarte mulţi bani!
– De acord, dar să fim atenţi. Nu cumva femeia aceea, care poartă ochelari de vedere, ne filează?
– Nici vorbă ! Este o femeie neiniţiată, pe care nu o duce mintea!
– Atenţie, vine autobuzul, să trecem la treabă! În cazul unui eşec, niciunul nu scoate o vorbă, nu ne cunoaştem!…
Argoul în literatură şi în presă
Chiar în primul text care inserează pasaje compact argotice (Baronzi, 1862), terminologia argotică pare introdusă, în scop demonstrativ, în structuri sintactice culte. Dialogurile sunt însă artificiale, pentru că modelul frazei, unele fraze şi construcţii rămân livreşti. În ciuda lexicului argotic, textul nu reuşeşte decât foarte rar să creeze impresia de limbă vorbită, de oralitate: „iată ce vrăjeşte Coman: el zice că a văzut cu ochii lui o grubă mare la dânsa, mă! numai zgripsori pitiţi într-o purcică ce o cărăueşte de ochii noştri (…). Ş-apoi când o veni gagiul cu merindele, o bună mardeală, smulge-i spală-varza şi caro! (…) Acuma-şi ciurupueşte ochişorii în vis. Numai ochi de vulpe, mă! şi fără albituri”. (Baronzi, George, Misterele Bucureştilor)
Metoda acumulării de argotisme va fi folosită şi mai târziu, cu scopuri pitoreşti şi demonstrative. Un text este cu atât mai spectaculos, cu cât diferă mai mult de limba curentă, devenind aproape incomprehensibil fără dicţionar.
„− Haios era, ce zici, suflete?
– Mişto, bă!
– Ce caft îi căpăcea la gioale. Te-ai prins?
– Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a tărsănit un flit între felinare?
– Eşti nasol. Păi nu i-ai ginit moaca? Ce cărămidă avea!
– Lasă-te de cioace…” ( Sântimbreanu, Mircea, Recreaţia mare)
„Când are câte un ceas prost, Chelie nu se tocmeşte prea mult:
− Ia-l, treacă de la mine, da nu vrăjeşti, la nimeni de unde-l ai (…)
− Da pe fata lu ’Angelescu o ştii? … Mişto gagică! (…)
− Aveţi, mă, ceva pe-aici? Ia vezi, Ploieştene, fă rost de ceva haleală”.
(Tănase, Nicuţă, Derbedeii)
„Tot o să-i dea doi coţi de pârnaie, socotea”
„Starostele a zis scurt:
− Gata, uşcheală, să nu deschidă pliscul!”
„Aşa au dus-o, mai cu găinării, mai cu ciordeală, ba un joc de cărţi se ţineau la adăpost, că-i căutau gaborii”. (Barbu, Eugen, Groapa,)
Presa şi cărţile din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, au fixat în scris un material argotic românesc destul de bogat, care avusese până atunci o circulaţie aproape exclusiv orală. Un limbaj esenţialmente oral, existând doar prin dialog, nu poate fi însă cuprins cu uşurinţă într-o structură de monolog scris. Literatura creează uneori texte compact argotice, unitare, chiar în versuri: verosimilitatea lor este un produs artistic, propunând un limbaj nereperabil în situaţiile de comunicare reală: „În camera din fund stă o gagică mişto, pe pat (…). da ’partea nasoală e că în camera de la mijloc doarme mă-sa.” (Cărtărescu, Mircea, Travesti,)
„− Da’ de ce venişi în Bucureşti? îl întrebă Rică.
− Fiin’ că la Focşani e ai mei.
− Păi, tomna ’ d-aia puteai să te duci acolo. Aici unde stai ?
− La cămin.
− Şi potolu’ ?
− La cantină.
− Da’ vreo gagică ai?
− Îhîîî, se lăudă Mircea.
− Dacă n-ai gagică, zise el, spune-mi mie, şi-ţi fac eu trampa. (…)
− Ce-i, bă, ţi-a pierit piuitul?” (Papilian, Alexandru, Paharul cu muşte)
Istoria relaţiilor dintre argou şi literatura română aşteaptă să fie studiată în detaliu. Situaţiile sunt foarte variate şi uneori paradoxale: este amuzant, de pildă, să observăm, că în spaţiul literaturii de consum, într-un gen care atrage de obicei utilizarea argoului − romanul poliţist − cărţile româneşti din ultimele decenii ale secolului al XX-lea au preferat, cu puţine excepţii, limbajul plat, convenţional, impus de norma exterioară şi de modelul eroului pozitiv: poliţistul cultivat, încarnare a ordinii sociale ideale.
În deceniile comuniste, discuţiile publice din mass-media tratau argoul ca pe un pericol împotriva căruia trebuie să fie mobilizate toate forţele naţiunii. Discuţiile asociau, în general, argoul cu „expresiile tari”, cu înjurătura, cu termenii brutali şi obsceni (la care nu se fac decât aluzii discrete), vorbitorii vizaţi fiind în primul rând tinerii, iar de contextul de comunicare − oralitatea familiară. Uneori, „vina” aparţinea literaturii, unde cuvintele ar fi lăsate să circule prea liber prin cărţi.
Alături de singurul roman intens argotizant al epocii postbelice, Groapa, autorul lui, Eugen Barbu, includea elemente de argou şi în paginile revistei Săptămâna, al cărei director a fost în deceniile 7 şi 8. Acest limbaj insolit era folosit ca instrument de captare, satisfăcând dorinţa cititorilor de a ieşi din şabloanele oficiale.
În presă, argoul a început să pătrundă masiv după 1989, odată cu libertatea deplină a exprimării. Iată un exemplu din Naţional: „‹‹În momentul de faţă, avem la produs trimise peste o mie de fete, poate chiar o mie juma de bucăţele, care asigură mărunţişurile şi strada. De treburile serioase se ocupă negroaicele, conform înţelegerii››, declară unul din capii mafiei ţigăneşti” (apud Rad, Ilie, Stilistică şi mass-media).
Argoul şi televiziunea
Ştirile de la ora 23.00, la Realitatea TV, au fost prezentate o bună perioadă de timp de Andrei Gheorghe. Acest controversat om de televiziune a luat ştirile de peste zi şi le-a rescris în argou. Un jaf armat prezentat în jurnalul de la prânz se transformă până la ora 23.00 într-o mangleală. Un exportator, care ziua îşi apără interesele financiare, seara e fraier. Exemplele continuă: cagule pe mecle, lovele, nasol, mişto, paradit, au dat în primire… Şi totul spus pe tonul ultimativ, plin de băşcălie cu care s-a obişnuit Andrei Gheorghe.
Argoul în muzică
Acest capitol al lucrării inventariază cei mai frecvenţi termeni argotici întâlniţi în muzica actuală, la formaţii precum: BUG MAFIA, La Familia sau în versurile manelelor (băiat de băiat, şmenar, fraier, a lua la mişto, a fi pe fază, bairam, gagică, penal, belea, beton, tupeu de borfaş, bulangii, a băga în boală, nasol, a avea fiţe, a da în gât, a rupe în patru, talent, şpagă, a da un tun etc).
Argoul şi DOOM
O situaţie de remarcat cu privire la DOOM este cuprinderea tuturor cuvintelor, chiar a celor stridente, ca a beli, matol, gigea, pe care un estetician al urâtului le-ar putea utiliza în compoziţiile lui.
Antonimele precum cool sau nasol, mişto sau naşpa (ultimul neinclus în actuala ediţie) creează impresia că limba este un organism viu, care reflectă limbajul tuturor vârstelor şi categoriilor sociale, chiar dacă aceste cuvinte menţionate, au, poate, şanse minime de a rămâne în limba română.
Este interesant de remarcat faptul că doar câţiva dintre termenii pe care i-am descris în lucrare ca făcând parte din limbajul argotic, în DOOM 2 figurează în această categorie. Vorbim aici de mangleală, a mangli, miştocar, mişto (ca adjectiv invariabil şi ca substantiv), lovele, mardeală, a mardi, a gini, pârnaie. Sunt introduse şi cuvinte noi: parai, sictir, matol şi a se matoli.
Restul cuvintelor figurează fie în limbajul familiar (gagic, bairam, a hali, benga, a şparli, a ciordi, nasol, băşcălie, haios), fie au pătruns deja în limba comună, nemaifiind percepute ca aparţinând limbajului familiar sau argotic (golan, golancă, fraier, caterincă, şmecher).
Concluzii
Fie că apare în ipostaza de limbaj secret, „tehnic”, fie că este un limbaj pur expresiv, folosit din dorinţa de individualizare a unui grup faţă de altele, argoul se caracterizează printr-o tendinţă de înnoire mai puternică decât cea a limbii comune.
Bibliografie
1. Petru Zugun, Ana Maria Minuţ – Formarea cuvintelor. Teorie şi practică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2005
2. Mioara Avram – Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, Editura Academiei, 1987
3. Mioara Avram – Formarea cuvintelor în limba română, 1970, 1978, 1989
4. Mioara Avram, Marius Sala – Faceţi cunoştinţă cu limba română, Editura Echinox, 2001
5. Mioara Avram – Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Bucureşti, Editura Cartier, 2001
6. Mioara Avram – Consideraţii asupra dinamicii limbii şi asupra studierii ei în româna actuală, Editura Universităţii, Bucureşti, 2003
7. Mioara Avram – Noutăţi reale şi noutăţi aparente în vocabularul românesc actuală, 1998
8. Valeria Guţu-Romalo – Aspecte ale evoluţiei limbii române, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005
9. Valeria Guţu Romalo – Corectitudine şi greşeală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
10. Valeria Guţu Romalo – Nou şi vechi în limba română actuală, 1997
11. Theodor Hristea – Sinteze de limba română, Editura Albatros, 1984