Trei variante de abordare sunt vizate de acest articol, ca strategii de stimulare a motivației elevilor pentru învățare – terapia veseliei, utilizarea unor forme de competiție, întărirea prin recompensă.
1. Terapia veseliei, propusă de C. Păunescu, presupune crearea unui climat afectiv pozitiv, prin corelarea cât mai eficientă a influenţei stării emoţionale a copilului cu climatul social în care se desfăşoară activitatea care necesită să fie motivată.Interacţiunile armonioase, prietenoase, bazate pe egalitate şi respect vor întări motivaţia pentru cooperare şi stima de sine. Fericirea, bucuria, entuziasmul vor asigura activităţii un cadru destins. Orice acţiune educativă trebuie săfie astfel structurată încât să anticipeze satisfacţia, întărirea pozitivă.
Activităţile intelectuale sunt condiţionate de starea emoţională a subiectului. Aflându-se permanent într-o ambianţă de dragoste, căldură, înţelegere şi bunătate, de încredere şi respect, copiii de vârstă şcolară mică vor da măsura întregii lor personalităţi, dobândind cunoştinţe, deprinderi, atitudini. Dascălul care se apropie de copii cu iubire şi cu simţul dreptăţii, care glumeşte cu ei, care le insuflă sentimente morale, este acela a cărui autoritate rezistă în timp, asemenea dascăli făcându-şi simţită influenţa în întreaga viaţă ulterioară a copiilor. Deci, acţiunile proiectate cu copiii de vârstă şi şcolară mică trebuie proiectate în aşa fel încât să se obţină o stare de relaxare şi o înviorare afectivă.,,În munca de predare să lipsească orice posomorâre, toate să fie tratate cu dragoste paternă”
2. Utilizarea unor forme de competiţie
În activitatea educativă se folosesc trei tipuri de competiţie: competiţia cu tine însuţi, competiţia cu un alt elev, competiţia între grupuri de elevi. Competiţia se sprijină pe trebuinţa de autoafirmare a fiecărui elev şi a grupului. Elevul poate fi determinat să intre în competiţie cu propriile sale realizări din trecut şi din prezent, cu anumite baremuri sau cu anumite etaloane ideale, ,,de perfecţiune” socio-profesională.
Studii recente recomandă utilizarea inteligentă a competiţiei între grupurile omogene ale clasei, în condiţiile repartizării unor sarcini de învăţare a căror natură este comună, dar diferă între ele prin numărul de cerinţe şi prin grade de dificultate sporită a unor probleme ce pot fi alese spre rezolvare. Realizările deosebite ale fruntaşilor au rolul de întări, stimula şi condiţiona comportamentele de învăţare ale celorlalţi.
În timpul competiţiei create în clasă se naşte emulaţia care poate duce la două fenomene:
- unul negativ, manifestat prin atitudini de răutate, invidie, orgoliu, perceperea partenerului drept rival, care schimbă intențiile inițiale ale întrecerii;
- unul pozitiv, care apare ca o formă a emulaţiei cultivate, ca o aspiraţie la competenţă, la cultură.
Activitate cadrelor didactice orientate spre construirea unor situaţii educaționale de tip competitiv trebuie controlată şi planificată, deoarece pot apărea unele fenomene secundare negative la nivelul:
- scopurilor educaționale (cele colaterale devin prioritare, orientând activitatea de învățare spre succes cu orice preț);
- valorilor de conținut care apar la elevi ca scop în sine;
- elevilor, care vor învăța de dragul succesului şi nu al disciplinelor;
Pentru a înlătura astfel de efecte, Ion Neacşu recomandă:
1) Profesorii să pună în balanţă efectele negative şi pozitive ale succesului şi insuccesului generate de o astfel de competiţie.
2) Să creeze condiţii şi să stimuleze acele emulaţii în care există aproximativ aceleaşi şanse pentru toţi participanţii.
3) Dacă o grupă se instituie în câştigător sigur, cadrele didactice pot crea situaţii de relativizare a succesului în următoarele etape prin schimbarea partenerului, a dificultăţii problemei, fără ca vreodată să nu recunoască succesul obţinut.
4) Să se acorde o atenţie deosebită elevilor care obţini insuccese în competiţie. Aceşti elevi vor fi introduşi în grupe cu elevi mai buni, în aceste condiţii ei depunând un efort deosebit în interesul grupului, succesul obţinut înacest fel având o valoare motivaţională dinamizatoare.
5) Competiția se recomandă a se utiliza în cazul activităţilor de predare-învăţare de cunoştinţe, şi extrem de rar în situaţii didactica care urmăresc formarea de convingeri, sentimente şi judecăţi morale.
6) Să se utilizeze jocul ca formă de activitate care implică întrecerea, astfel eliminându-se stările de oboseală, de blocaj.
7) Cadrele didactice să formuleze clar obiectivele şi să le centreze pe probleme de conţinut.
Se poate concluziona că o asemenea formă de motivare nu trebuie să constituie un scop în sine al activităţilor didactice.
3. Acordarea recompenselor/ sancțiunilor
Pentru a fi eficiente, recompensele şi sancţiunile trebuie să respecte anumite cerinţe căci „o teorie a instruirii ar trebui să precizeze ritmul şi natura recompenselor şi pedepselor din cadrul procesului de învăţare şi predare”.
Recompensa este un mijloc de influenţare pedagogică folosit în cazul când elevul a îndeplinit cu succes o sarcină grea, a săvârşit o faptă bună. În şcoală pot fi folosite ca tipuri de recompense: lauda, recompensa materială, recompensa exprimată în timp liber, recompensa exprimată în termeni sociali ( conferirea unor responsabilități ca formă de apreciere), nota. Recompensa acordată pe merit sporeşte încrederea elevului în forţele proprii, îi trezeşte dorinţa de a se evidenţia, îl convinge că educatorul şi colegii îi apreciază străduinţa şi rezultatele a obţinute.
Recompensa se acordă respectându-se regulile generale de a nu recompensa un grup restrâns de aleşi, ci pe toţi care s-au evidenţiat într-o anumită activitate (învăţătură, sport); de a îmbina recompensa cu exigenţa şi cu stimularea spiritului autocritic; de a deprinde pe elevi să nu se mulţumească cu realizările obţinute; de a nu banaliza formele superioare de recompensă( acordarea diplomei de onoare, premierea) prin folosirea lor cotidiană şi cu cel mai mic prilej; de a ţine cont de particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor.
Recompensele dau rezultate numai atunci când sunt îmbinate cu exigenţă riguroasă şi constantă. Ele trebuie acordate cu măsură, ştiind că exagerările duc la apariţia egoismului şi a înfumurării. Recompensa trebuie să fie adecvată, în sensul că trebuie să ofere copilului placere şi trebuie acordată imediat după realizarea sarcinii .
Sancţiunea este un mijloc de influenţare pedagogică folosit atunci când copilul nu îndeplineşte cerinţele stabilite sau încalcă regulile de comportare.Ca tipuri de sancţiuni se pot folosi: admonestare, discutarea greşelii în colectiv, eliminarea temporară de la jocul sau ocupaţiile colectivului, ignorarea, controlul fără calificativ, mutarea pe termen limitat a elevilor într-o bancă numită ,,Banca dezonoarei”. Caracterul sancţiunii se schimbă în funcţie de vârsta copilului, dar întotdeauna conţinutul şi gradul ei trebuie să corespundă greşelii comise.
A face educaţie fără sancţiune sau pedeapsă este o utopie, deoarece nu există copil care sănu greşească. A nu sancţiona greşeala înseamnă a o încuraja. Pedeapsa este necesară şi are rol educativ, aşa cum afirma pedagogul Comenius:,, Uneori e necesar să aplici şi pedeapsa pentru ca exemplele şi învăţăturile să fie privite cu multă atenţie” .
Bibliografie
1. Comenius J.A. , Arta didactică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
2. Bruner, J.S. – Procesul educaţiei intelectuale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
3. ***, Dicţionar pedagogic,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964
4. Neacşu, I. – Motivaţie şi învăţare, 1979, E.D.P.