Pentru orice părinte, este o adevărată bucurie să își vadă copilul făcând pași spre autonomie: când bea singur din cană, se îmbracă, se spală pe dinți sau merge cu trotineta. Astfel de reușite le oferă copiilor încredere în propriile forțe. După vârsta de un an, copiii încep treptat să devină tot mai independenți, iar părinții trebuie să își adapteze rolul – de la a face totul pentru copil, la a-i oferi spațiu, încredere și răbdare, pentru ca acesta să învețe să fie autonom.
Pentru a-și dezvolta autonomia, copilul are nevoie de patru condiții esențiale:
- Libertatea de a acționa singur;
- Posibilitatea de a-și alege activitatea, deoarece copiii învață cu mai multă plăcere atunci când aleg ei înșiși ce vor să facă. În grupele Montessori, copilul își alege materialele deja prezentate de educator, ceea ce îi permite să lucreze cu ele corect;
- Ritmul propriu de lucru – copilul are libertatea să înceapă, să se oprească, să se odihnească și să reia activitatea;
- Posibilitatea de a repeta activitatea ori de câte ori dorește, fără presiune.
Ce oferă metoda Montessori?
Metoda Montessori susține independența copilului, respectând ritmul său natural de dezvoltare și interesul pentru descoperire. Nu se pune accent pe grăbirea procesului, ci pe construirea autonomiei pas cu pas, în funcție de inițiativa copilului. În loc să așteptăm „prea mult” de la un copil mic, Montessori propune crearea unui mediu care să-i permită să exploreze, să greșească și să învețe din propriile experiențe.
„Ajută-mă să fac singur” – cheia învățării autentice
Primii ani de viață sunt definitorii pentru adaptarea la mediu. Copiii construiesc o bază solidă de încredere și autonomie prin înțelegerea lucrurilor simple: ce sunt și cum funcționează. Apare astfel nevoia naturală de a face lucruri pe cont propriu. Deseori, părinții aud pentru prima dată „Pot să fac singur!” sau „Nu, eu fac!” – semnale clare ale dorinței de independență. Montessori sprijină această dorință prin activități concrete, conectate cu viața reală, precum:
- Transportarea cu grijă a unui obiect fragil;
- Tăierea alimentelor cu un cuțit special pentru copii;
- Îmbrăcatul fără ajutor, chiar dacă durează mai mult.
Desigur, protecția oferită de părinți este firească. Însă, intervenind prea des, riscăm să transmitem mesajul că cel mic nu se poate descurca singur. Încrederea noastră în capacitatea lui de a reuși este esențială pentru dezvoltarea sa.
Principiile Montessori
Metoda Montessori, concepută de medicul și pedagogul Maria Montessori, se bazează pe câteva principii fundamentale:
- Autonomia copilului într-un mediu adaptat nevoilor sale;
- Învățarea activă prin explorare, manipulare și joc;
- Autoeducarea și autocorectarea naturală;
- Respectarea ritmului individual de dezvoltare;
- Rolul educatorului ca ghid, nu ca autoritate impunătoare.
Într-un spațiu Montessori, totul este gândit pentru copil: mobilierul este la nivelul său, materialele sunt accesibile, iar mediul este ordonat, calm și stimulant. Clasele includ adesea și spații exterioare pentru activități precum grădinăritul, ceea ce contribuie la învățarea prin experiență directă.
Montessori – și acasă
Chiar dacă metoda Montessori este aplicată cu succes în grădinițe și școli specializate, principiile sale pot fi ușor adoptate și acasă. Prin jocuri și activități simple, copilul poate învăța să spele vase, să coasă, să sorteze obiecte, să lipească, să modeleze – activități care îl ajută să înțeleagă lumea din jur și să se descurce mai ușor în viața de zi cu zi.
Montessori este o abordare educațională valoroasă, bazată pe joc, explorare și învățare practică. Prin crearea unui mediu care susține libertatea de alegere și dezvoltarea individuală, metoda sprijină copiii să devină independenți, responsabili și încrezători. Este un mod unic de a-i ghida cu blândețe spre succes, oferindu-le bucuria de a învăța în ritmul lor.
Bibliografie
1. Montessori M., Minte absorbantă, editura A.P.A, 2006;
2. Montessori M., Descoperirea copilului, E.D.P, Bucureşti, 1977 – traducere, note şi comentarii de I. Şulea Firu;
3. Montessori M., Copilul fiinţă divină, dar neînţeleasă, Editura C.E.D.C, 1991
4. Cerghit I., Sisteme de instruire alternative şi complementare, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
5. Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2000