În sens larg, stilul este o sursă a succesului și eficienței în educație, el s-a construit pe baza metodologiilor și pe rezultatele pozitive acumulate. Stilul apare ca o sumă de trăsături relativ stabile în conduita educațională a profesorului, pe măsura confruntării lui cu noi situații.
Stilul educațional evidențiază ceea ce este specific fiecărui profesor, amprenta sa personală în realizarea obiectivelor, o împletire specifică a capacităților, competențelor ce alcătuiesc profilul său. Mai poate fi privit ca o constantă a profesorului.
Tipul și stilul managerial se pot compara cu un iceberg: 1/3 este stilul care se vede și 2/3 este tipul de manager, care nu se vede. Pornim de la următoarele constatări:
- Profesorii își concep și își desfășoară activitatea variat, în funcție de particularitățile disciplinei predate, de experiența acumulată, de generațiile de elevi.
- Stilul pedagogic se formează după acumulări în timp, pe baza căutărilor, nu pe baza împrumuturilor. Raportarea la modelele anterioare nu duce la sedimentarea unui stil.
Cercetătorii legă calitatea stilului manager cu însușirile de bază ale personalității, temperamentul și caracterul. Temperamentul generează tipuri variate, iar caracterul combinații pentru exercitarea funcțiilor manageriale. Comportamentul managerial concret este influențat și de motivație. Aceasta îl direcționează, îl menține și susține în rezolvarea situațiilor concrete ale activității. Motivația a generat modele variate de abordare ca minimalizarea rolului motivației explicit exprimate la recunoașterea dorințelor subordonaților de a se simți utili, să participe la decizii, sa atingă obiective și obținerea satisfacției.
Climatul organizațional definește și el stilul managerial al profesorului, prin structura sarcinilor, centralizarea sau descentralizarea deciziilor, nivelul recunoașterii rezultatelor și utilizării feedback-ului, promovarea flexibilității și creativității.
Pregătirea pedagogică și sociologică a profesorului este importantă și oferă acestuia obiectivitate. Previne limitarea la prima impresie, raportarea la critici și așteptări generale, necunoașterea așteptărilor elevilor, utilizarea unui limbaj neadecvat.
În activitatea sa, profesorul trebuie sa țină cont de particularitățile de vârstă ale elevilor, de ciclurile de școlaritate, configurația grupului, sarcinile de învățare și mai ales de competențele vizate. Stilurile educaționale propriu-zise se clasifică în funcție de mai multe criterii:
- După poziția partenerilor în instruire: centrat pe profesor, centrat pe elevi, centrat pe interacțiunea profesor-elevi.
- După tipul de relații profesor-elevi: autoritar, democratic, permisiv.
- După manifestarea empatiei: empatic, reflexiv, detașat, analogic.
- După deontologia profesională: exigent, detașat, neglijent.
- După componentele personalității profesorului: cognitiv, afectiv, volitiv.
Modelul managerului participativ este dominant, el stabilește un set de reguli pentru luarea deciziilor în funcție de structura, participarea clasei și gradul de acceptare al deciziei. După combinația factorilor de succes și trăsăturilor personale, distingem următoare stiluri manageriale:
- Manager cu har/ fără har
- Manager democrat/ autocrat
- Manager vizionar
- Manager controlor – administrator
În calitate de lider al clasei la disciplina sa, profesorul este mai puțin transmițător de informații, el este mai mult conducător, organizator, decident, îndrumător, stimulator. Putem face distincție între lider și manager. Nu orice lider este un manager de succes. Emil Păun consideră că stilul de conducere reprezintă modul cum acesta își asumă puterea pentru realizarea obiectivelor și a climatului de participare.
Bibliografie
Elena Joița – Managementul educațional, Editura Sitech, Craiova, 2004.