Stilul desemnează un sistem unitar de mijloace de acțiune (de concepție și de execuție) cu un caracter relativ stabil prin care organele decizionale și de execuție contribuie la realizarea obiectivelor.
1. Definiție. Delimitări conceptuale
Stilul managerial, subliniază Romiță Iucu (2000, p.129), este „un proces prin care o persoană sau un grup de persoane identifică, organizează, activează, influențează resursele umane și tehnice ale clasei de elevi în vederea realizării obiectivelor propuse”.
Stilul pedagogic definește mediul preferențial al realizării procesului de învățământ în general și a activității didactice/ educative în special. (Cristea, S., Dicționar de pedagogie)
În realitate, există un stil dominant care își are originea într-o combinație de stiluri, ceea ce face ca el să nu fie întotdeauna constanta unei persoane, având o anumită relativitate. Aceeași individ, în situații diferite, produce comportamente manageriale variate generate de stilul personal de conducere, care este o îmbinare a variabilelor personale cu cele contextual-situaționale.
Stilul reprezintă comportamentul real al managerului, adică felul în care își pune în aplicare concepția sa managerială. În conturarea stilului managerial un rol important îl au următorii factori (Joița, E., 2000, pp.159-162):
- factori de personalitate;
- așteptări;
- motivație;
- influențele și presiunile rolului ce se exercită asupra afirmării profesorului.
Acești factori determinanți asupra stilului managerial al profesorului rezultă din specificul pedagogic al organizației „care produce învățare” (Păun, E., 1999, p.87) prin procesul învățării profesorului.
Stilul este o variabilă cauzală de care depinde în mare parte aspectele vieții și de muncă ale organizației, apreciindu-se că numai prin îmbunătățirea stilului poate să crească cu 15-20% performanța.
2. Modele și tipologii de manageri
Nu există un tip ideal de manager, ci există mai multe tipuri de manageri eficienți.
Eficiența managerială este strâns legată de concordanța dintre caracteristicile managerului (concepție, calități, stil) și caracteristicile grupului condus. Astfel, același manager poate avea succesul conducerii unui grup și eșecul la conducerea altui grup.
Din acest motiv s-au elaborat diferite tipologii de manageri. Ele nu au rolul de a neclasifica managerii în eficienți și neeficienți, ci au atenția asupra contrastului dintre anumite tipuri de manageri:
- să atragă atenția asupra managerilor tendința de a se plasa, încadra în tipuri de manageri eficienți
- să provoace managerilor tendința de a se plasa, încadra în tipuri de manageri mai eficienți
- să ofere sugestii, dar dacă ele apar și sunt raționale, ele să fie luate în considerare de alte grupuri.
Există numeroase tipologii ale managerilor, funcție de anumite criterii, dintre care vom enumera câteva.
După stilul de conducere:
a) manageri autoritari
subiectivi, care iau deciziile singuri, descurajând orice inițiativă a grupului de a oferi sugestii;
obiectivi, care iau deciziile singuri, nu cer sugestii, dar dacă ele apar și sunt raționale, le iau în considerare.
b) manageri democrați
consultativi, care cer sistematic părerea grupului, deși decizia pot să o ia singuri;
participativi, care acceptă ca decizia să fie luată de grup prin discuții deschise și conducerea consensuală.
c) Stilul laissez-faire (dezvoltat / permisiv) – dezechilibrează corelația educator – educat prin accentuarea rolului celui educat, fapt care poate conduce la blocarea canalelor de comunicare inversă internă.
Într-o lucrare adresată directorilor de școli sunt descrise cinci stiluri de conducere (Ghid practic al directorului de școală, UNESCO, Paris, 1981, pp.91-95):
- Stilul autocrat;
- Stilul democrat;
- Stilul laissez-faire – se caracterizează prin formula „a da mână liberă”, controlul fiind minimal, iar libertatea membrilor totală;
- Stilul birocratic – managerul urmărește să-și îndeplinească rolul, să respecte reglementările de tip administrativ, fiind mai atent la ce spun superiorii săi ierarhic, decât la ce spun subordonații;
- Stilul carismatic – este axat pe personalitatea puternică și atractivă a managerului, care poate fi și autoritar și democratic în relațiile cu subordonații.
Având în vedere faptul că educația are scop obiectiv și subiectiv, omul, orice act educațional trebuie să aibă cel puțin două dimensiuni: sarcina de învățare și relația umană (cu indivizii sau grupul).
Apar astfel un alt continuum al stilurilor manageriale în care pot fi identificate patru stiluri fundamentale (Hersey, P., Blanchard, K.H., 1977, p.170):
- Stilul directiv – în care managerul trasează sarcinile elevului, îi „spune” ce să facă și îi controlează, pe cât posibil, fiecare acțiune. Acest stil se aplică celor ce nu realizează activitățile;
- Stilul tutorial – pentru elevii care nu pot, dar vor să realizeze sarcina respectivă. Profesorul își „vinde” sugestiile, deciziile, încercând să convingă;
- Stilul mentorat / solicitat – în care deciziile sunt sugerate, susținând necesitatea formării elevilor a căror motivație și capacități sunt mai dezvoltate, celor care pot și vor, dar nu în suficientă măsură;
- Stilul delegator – pentru elevii care pot și vor în suficientă măsură. Profesorul oferă libertatea luării deciziilor.
Este necesar a lua în considerare adaptarea stilurilor la situația concretă, și aplicarea succesivă a acestora: când grupul de elevi și/sau sarcina de învățare sunt noi, profesorul trebuie să spună elevilor ce cum să facă, urmând ca pe măsură dobândirii competențelor și profesorul să treacă pe rând la celelalte stiluri.
Unii autori susțin că managementul modern poate contribui într-o foarte mare măsură la procesul reformator școlar, la nivelul tuturor agențiilor educaționale, indiferent de locul lor în ierarhia organizației școlare.
Bibliografie
Cristea, S. (2000). Dicționar de pedagogie. București: Editura Litera.
Hersey, P., & Blanchard, K. H. (1977). Management of Organizational Behavior: Utilizing Human Resources. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Iucu, R. (2000). Managementul clasei de elevi. București: Editura Polirom.
Joița, E. (2000). Management educațional. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Păun, E. (1999). Școala – abordare sociopedagogică. București: Editura Polirom.
UNESCO (1981). Ghid practic al directorului de școală. Paris: UNESCO.