În linii generale, socializarea se defineşte ca fiind procesul complex prin intermediul căruia individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, comportamente şi atitudini privitoare la condiţiile existenţei sale în cadrul societăţii. Conduitele sociale dezirabile, indiferent de gradul lor de complexitate, nu apar şi nu sunt puse în joc de la sine ci sunt rezultatul învăţării acestora ca urmare a derulării acţiunii educaţionale.
În acest sens, socializarea este un proces comunicaţional interactiv ce are ca finalitate transformarea individului din entitate biologică izolată în fiinţă socială şi culturală, capabilă să asume, să interiorizeze şi să transpună constant în practică valorile şi normele de conduită specifice societăţii în care acesta îşi desfăşoară existenţa. Educaţia (formală, non-formală, informală) contribuie în mod decisiv la realizarea socializării, respectiv la procesul de transmitere şi asimilare de către individ a atitudinilor, valorilor şi comportamentelor specifice condiţiilor de existenţă socială ale unui grup sau comunităţi.
Literatura de specialitate menţionează existenţa a două forme principale ale socializării: socializarea primară şi socializarea secundară.
Socializarea primară este un proces specific copilăriei prin intermediul căruia individul achiziţionează şi interiorizează valorile şi normele generale ce reglementează comportamentul său în cadrele societăţii. Această interiorizare se produce la rândul său în două etape. Într-o primă etapă sub imperiul acţiunii şi influenţelor persoanelor semnificative din anturajul copilului (în special părinţii) care impun acestuia anumite reguli de comportament şi implicit o anumită perspectivă asupra existenţei sociale. Precizăm faptul că, copilul nu are posibilitatea de a alege persoanele semnificative el născându-se într-un anumit mediu social, motiv pentru care identificarea cu acestea este ca şi automată iar interiorizarea unei realităţi anume este inevitabilă.
Astfel “copilul nu interiorizează lumea persoanelor sale semnificative ca una dintre multele lumi posibile ci o interiorizează ca singura lume existentă şi imaginabilă” (Berger, Luckman, 1967, p.134). În timp copilul îşi dă seama că valorile şi comportamentele sale sunt apreciate/ sancţionate nu doar de către persoanele semnificative din anturajul său ci şi de către alte persoane cu care acesta interacţionează, moment în care se constituie ceea ce Mead numeşte “altul generalizat” şi apare raportarea conduitei sociale personale la societate în general.
Socializarea secundară se constituie pe fundamentele socializării primare şi se referă la achiziţionarea şi interiorizarea unor norme, valori şi principii particulare ce ghidează comportamentul individului la nivelul diverselor instituţii sau organizaţii. În general procesul socializării secundare se produce în condiţiile trecerii de la gândirea concretă la cea abstractă şi este legat de apariţia unor schimbări la nivelul statutului social, şcolar sau profesional al individului, fapt ce determină interiorizarea, alături de normele şi valorile generale ce reglementează comportamentul său social, a unor prescripţii comportamentale particulare, prescripţii promovate de instituţia/ mediul în care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Educaţiei îi revine astfel, pe de o parte, sarcina de a corecta eventualele deficienţe apărute pe parcursul socializării primare şi de a oferi legitimitate valorilor şi normelor promovate la acest nivel, iar pe de altă parte misiunea de a dota individul cu competenţele şi abilităţile necesare realizării cu succes a socializării secundare. În acest context educaţiei îi revine şi sarcina de a pregăti individul pentru procesul socializării anticipative înţeleasă ca prefigurare a unei viitoare poziţii sociale în termeni de valori, norme şi reguli de comportament ce urmează a fi respectate.
Indiferent de perspectiva asumată, cert este faptul că socializarea presupune ca mecanism fundamental procesul învăţării sociale. Învăţarea socială se referă, în esenţă, la ansamblul proceselor prin intermediul cărora individul acumulează cunoştinţe, valori, norme şi comportamente care îi permit realizarea unei interacţiuni sociale optime cu ceilalţi semeni ai săi.
În raport cu procesul învăţării în general, învăţarea socială are ca note definitorii conţinutul informaţional de factură socială (asimilarea şi interiorizarea conduitelor sociale ce urmează a fi puse în joc în diverse situaţii sociale specifice) şi faptul că aceasta se produce atât sub formă instituţionalizată (în cadrele spaţiului şcolar) cât şi empiric, în contextul existenţei cotidiene a individului.
Învăţarea socială este de trei tipuri: învăţare socială directă, învăţare socială observaţională şi învăţare socială de factură cognitivă.
Învăţarea socială directă are la bază mecanismele întăririlor pozitive (recompense) sau negative (sancţiuni). În acest context individul realizează nemijlocit, prin intermediul experienţei personale, faptul că punerea în joc a anumitor comportamente atrage după sine, în calitate de consecinţă imediată, după caz, sancţiunea sau recompensa. Astfel, cunoscută fiind tendinţa individului de a evita sancţiunile şi de a obţine recompensele, categoria comportamentelor şi conduitelor dezirabile din punct de vedere social ajunge să fie constant preferată de către individ.
Învăţarea socială directă este specifică, cu precădere, copilului de vârstă mică dar, sub forme mai elaborate, acest tip de învăţare însoţeşte individul pe tot parcursul duratei sale de viaţă. Alături de familie şi comunitate, educaţiei îi revine rolul de a familiariza individul cu ansamblul valorilor şi conduitelor sociale şi de a utiliza adecvat sistemul de întăriri anterior menţionat în vederea orientării acestuia înspre achiziţionarea şi interiorizarea comportamentelor sociale dezirabile.
Învăţarea socială observaţională, spre deosebire de cea directă, se referă la procesul prin intermediul căruia individul însuşeşte cunoştinţe, atitudini şi comportamente sociale nu prin intermediul experienţei sale nemijlocite ci observând conduita celor din jurul său şi mai ales consecinţele diverselor acţiuni ale acestora. În acest context se manifestă preponderent învăţarea socială prin imitaţie sau contagiune. Fac precizarea că nu este vorba despre o imitaţie mecanică ci despre una perfect conştientă şi raţională, construirea comportamentului social propriu rezultând ca urmare a unui şir complex de evaluări a conduitei celorlalţi prin prisma consecinţelor acţiunilor respective.
Învăţarea socială de tip cognitiv înglobează o serie de scheme cognitive şi raţionamente prin intermediul cărora subiectul devine capabil să anticipeze, anterior punerii în joc a unui anumit comportament social, consecinţele şi implicaţiile acestuia. Învăţarea socială de tip cognitiv înglobează datele învăţării sociale directe şi observaţionale, date ce sunt selectiv reactualizate, dar depăşeşte acest nivel prin intermediul inferenţelor logice realizate la nivelul anticipării consecinţelor comportamentelor sociale viitoare.
Ponderea celor trei tipuri de învăţare socială în procesul de socializare cunoaşte variaţii semnificative în raport cu înaintarea în vârstă a subiectului uman. Dacă în copilăria mică predomină învăţarea socială directă, concomitent cu dezvoltarea intelectuală a individului are loc, într-o primă etapă, mutarea centrului de greutate pe învăţarea socială observaţională pentru ca în final să predomine învăţarea socială, mult mai eficientă, de tip cognitiv.
În acest context educaţiei, în calitatea sa de acţiune socială, îi revine o dublă sarcină: pe de o parte de a valorifica adecvat, în conformitate cu particularităţile de vârstă şi individuale ale celui care se educă, potenţialul instructiv-formativ al celor trei forme ale învăţării sociale, iar pe de altă parte de a favoriza, prin intermediul unor acţiuni specifice, evoluţia individului de la stadiul învăţării sociale directe la cel al învăţării sociale cognitive, mai profitabilă şi mai eficientă. Educaţia, prin intermediul finalităţilor asumate, deţine astfel o pondere majoră în socializarea indivizilor, în modelarea modului de gândire şi acţiune a acestora conform cu valorile şi normele fundamentale pe care se întemeiază existenţa şi funcţionarea oricărei societăţi.