Odată cu intrarea în școală, copilul trece printr-o serie de schimbări de ordin psihologic, schimbări favorizate și de noul mediu în cadrul căruia își desfășoară activitatea. Debutul școlarității nu este o etapă de neglijat, întrucât vine cu schimbări majore în plan afectiv, social și cognitiv. Odată cu obținerea noului statut social de elev, rutinele și chiar întreaga activitate a copilului suferă modificări.
Mai mult decât modificarea programului, copilul va trece, treptat, de la joc, ca activitate predominantă, la învățarea sistematică. Acest lucru va implica efort cognitiv, volitiv și perseverență.
Personalitatea copilului este o construcție complexă, aflată în plină dezvoltare în perioada ciclului primar. O componentă importantă a personalității, alături de temperament, caracter, inteligență și voință este stima de sine. Aceasta este considerată element central al vieții psihice ce mijlocește relația dintre individ și mediu. Ea reflectă modalitatea în care individul își percepe propria valoare și se conturează pe baza experienței cu mediul și cu persoanele din jur.
Vorbind despre școlarul mic, menționăm faptul că stima de sine se conturează treptat, fiind un proces dinamic. Ea se află la intersecția dintre experiențele pe care le trăiește individul și imaginea de sine. Pentru a nu confunda termenii, este necesar să menționăm că imaginea de sine reprezintă modul în care individul se percepe, în mod subiectiv, pe când stima de sine se referă la modul în care el se valorifică sau la atitudinea pozitivă faţă de propria fiinţă, ca fiind capabilă, importantă, valoroasă.
Formarea unei stime de sine pozitive este esențială, întrucât aceasta îi poate influența individului calitatea vieții de adult. Un factor ce exercită o influență majoră asupra dezvoltării stimei de sine este școala, ca mediu de formare și dezvoltare.
Pentru început, odată cu intrarea în școală, compararea socială devine un element important în conturarea stimei de sine. Copilul ajunge să se autoevalueze prin raportare la ceilalți colegi, la grupul de egali. Acum apare și competiția între elevi, competiție întreținută, de cele mai multe ori, de către cadre didactice și părinți. Întrebarea „Dar colegul ce calificativ a luat?” este încă o constantă în viața multor școlari. Competițiile organizate la nivelul clasei cum ar fi “elevul săptămânii” , “șeful clasei”, “elevul cu testul perfect” contribuie la această competiție ce are ca finalitate, de multe ori, scăderea stimei de sine și setarea, pentru mulți elevi, a unor standarde nerealiste. Ce putem face noi, cadrele didactice, în acest caz? Pentru început, este esențial să evaluăm elevul din punct de vedere al progresului personal, nu prin compararea cu grupul. Astfel, vom aprecia rezultatele elevilor prin comparare cu rezultatele lor anterioare, în mod individual. Este necesar să implementăm această gândire și părinților, astfel încât să eliberăm elevii de această presiune socială.
Mai mult decât atât, notarea duce, de cele mai multe ori la compararea și ierarhizarea elevilor, punând mai mult accent pe clasamentul clasei decât pe progresul individual. Calificativul/nota nu trebuie văzută ca un scop în sine, ci ca o apreciere a progresului sau a parcursului școlar.
La vârsta școlară mică, stima de sine este influențată de feedback-ul primit din partea adulților. Aprecierile, încurajările venite din partea părinților și profesorilor contribuie la creșterea stimei de sine. La polul opus, critica permanentă conduce la stimă de sine scăzută. Uneori, părinții își creează așteptări nerealiste în legătură cu copiii. Astfel, copilul poate dezvolta un complex de inferioritate. Acest lucru nu este datorat relei intenții a părintelui, ci, mai degrabă, presiunii sociale. Astfel, părintele își dorește de la copilul lui cele mai bune rezultate, chiar dacă acestea sunt în neconcordanță cu posibilitățile de care dispune copilul.
Acestea fiind spuse, în calitate de profesori, este necesar să determinăm nivelului stimei de sine a școlarilor. Pentru acest lucru putem utiliza o serie de teste psihometrice sau proiective. Scala stimei de sine Rosenberg este cea mai utilizată și mai cunoscută formă de evaluarea a nivelului stimei de sine. A fost proiectată în anul 1965 de către Morris Rosenberg, fiind de mare valoare și în prezent. Scala Rosenberg cuprinde 10 itemi cu câte 4 posibilități de răspuns, de la dezacord total (1 punct) la acord total (4 puncte). De menționat este faptul că itemii cu numărul 2, 5, 6, , 9 se punctează invers (dezacord total = 4 puncte și acord total = 1 punct). Scorul final se poate încadra în intervalul 10-40. Cu cât punctajul este mai mare, cu atât nivelul stimei de sine este mai ridicat.
Scala Rosenberg reprezintă o metodă ușor de aplicat, chiar și la nivelul ciclului primar. Totuși, este important ca itemii să fie formulați adecvat nivelului de înțelegere al elevilor. De asemenea, acest instrument oferă cadrelor didactice posibilitatea să identifice modul în care elevii își percep propria valoare și să aplice măsuri corective, acolo unde este cazul.
Formarea și, dezvoltarea stimei de sine nu reprezintă un proces spontan, ci unul riguros ce are nevoie de suport constant, pentru a i se asigura reușita. În ceea ce privește elevii din ciclul primar, familia și școala, în egală măsură, exercită o influență majoră asupra dezvoltării personalității. Se consideră că educația și școala orientează copilul către descoperirea acelor resurse interne care să îl conducă spre valorificarea potențialului la capacitatea maximă, prin oferirea unor experiențe diverse. Noi, cadrele didactice, avem misiunea de a sprijini elevii în dezvoltare, de a-i ghida și a le fi modele sociale. Creșterea stimei de sine este un obiectiv important, astfel încât este necesar să luăm toate măsurile necesare pentru a-i asigura reușita.