Pedagogia creştină presupune ca prin educaţie să se asigure formarea spirituală şi intelectuală a copiilor, conform principiilor cuprinse în Sfintele Evanghelii.
Instruirea copiilor trebuie să se realizeze pe două planuri: intelectual şi religios, căci „educaţia intelectuală şi formarea religioasă sunt ca şi doi copaci diferiţi, plantaţi în acelaşi loc, ce trebuie avuţi în atenţie şi îngrijiţi în aceeaşi măsură şi unul şi celălalt, pentru a se dezvolta în paralel. Astfel, cultivarea inegală va pricinui o dezvoltare disproporţionată, care la rândul ei va avea ca efect creşterea unuia dominându-l pe celălalt, care decade şi devine neînsemnat.
Dacă grija este întoarsă numai către minte, atunci slăbirea simţământului religios va fi greu de evitat, dar şi dacă grija noastră se dă doar în jurul religiei, nu şi formării în domeniul artei şi literelor, atunci puterile intelectuale se vor ofili şi se vor toci. Consecinţa primei situaţii poate să ducă la ateism şi la un comportament lipsit de valori religioase, iar consecinţa celei de-a doua este căderea în superstiţii.”
Educaţia înseamnă o şansă şi o preocupare permanentă pentru fiecare copil, valorificându-i particularităţile şi diferenţele lui specifice. Toţi copiii au ceva de spus azi, iar mâine pot avea o contribuţie importantă în lumea adulţilor . Drumul spre un progres duhovnicesc este anevoios în contextul actual plin de tot felul de tentaţii. Performanţa spirituală presupune riscuri şi dăruire, acte de curaj şi nobleţe. Oricărui copil trebuie să i se inoculeze încrederea în reuşită ajutat bineînţeles de toţi factorii responsabili: familie, şcoală, biserică şi societate în general.
Şcolii îi revine datoria de a interveni cu toate metodele şi mijloacele avute la dispoziţie în orientarea elevilor către alegerea Binelui. Prin tact pedagogic, profesorul de religie în special trebuie să dea dovadă de răbdare şi înţelegere faţă de elevi. O relaţie pozitivă cu elevii, bazată pe încredere şi respect reciproc favorizează procesul instructiv-educativ.
Prin atitudinile sale faţă de procesul didactic şi interesul manifestat pentru copii, profesorul devine eficient în munca de valorizare a tuturor elevilor, producându-se astfel efecte pozitive pe termen lung.
Fiind interesat în primul rând de progresul duhovnicesc al copilului, acesta este bine să evite etichetarea elevilor în „foarte buni”, „buni” şi „slabi”, întrucât în drumul către Rai competiţia trebuie să se transforme în cooperare şi ajutor reciproc din iubire. Profesorul de religie trebuie să-i sugereze elevului că pentru a ajunge la o performanţă spirituală, competiţia trebuie să se realizeze în raport cu el însuşi în diferite etape ca de exemplu: m-am rugat lui Dumnezeu, m-am străduit şi am reuşit anul acesta să devin mai bun decât anul trecut, deci nu mai bun decât alţii.
Competiţia cu propria persoană ne fereşte de invidie, minciună sau frustrare. Relaţionând în acest mod cu elevul evităm blocajele învăţării, îi cultivăm încrederea că el poate reuşi dacă îi cere ajutorul lui Dumnezeu şi îl responsabilizăm să facă fapte bune. Asigurându-ne prin feed-back că nu există blocaj în comunicare, identificăm progresul spiritual, monitorizând constant conduita elevilor. În cadrul procesului instructiv-educativ prezentarea conţinutului de învăţare presupune un grad înalt de interactivitate între profesor şi elev.
Pentru eficientizare, profesorul va structura conţinutul în paşi mici, va evita supraîncărcarea memoriei elevilor şi va evalua continuu gradul de înţelegere a informaţiilor noi.
Din când în când va organiza activitatea didactică pe grupe promovând astfel învăţarea prin cooperare ce elimină competiţia exagerată motivând elevii să înveţe prin participare la interesele grupului.
Întrucât „idealul prioritar al educaţiei religioase” constă în „formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite” profesorului de religie şi preotului profesor „le revine sarcina nobilă de a organiza cu elevii diferite manifestări culturale, vizite şi excursii la biserici şi mănăstiri care au menirea de a aprofunda sensul vieţii terestre şi de a incita la acea creştere în virtute”
Profesorul va putea să regleze optim acţiunea prin suporturi motivaţionale repetate exercitate prin sprijin şi încurajări. Ca suport psihologic, elevii trebuie îndrumaţi să-şi redimensioneze singuri motivaţia prin formule de genul: „voi face mai bine data viitoare”, „voi încerca altă dată să fiu mai bun cu semenii mei” . Pentru a nu se descuraja mai ales copiii sensibili trebuie să vadă în profesor un prieten în care pot avea încredere. Elevii îşi deschid sufletul când observă la profesori o coerenţă între vorbe şi fapte, când le respectă viaţa lor personală, manifestând interes faţă de preocupările lor, valorizându-le ideile sau când îşi rezervă timp pentru a-i întâlni, pentru a-i asculta.
Copiii vor coopera mai uşor cu profesorul în alegerea virtuţilor dacă se va pune accent pe educaţia pozitivă care nu recomandă ameninţarea cu pedeapsa, ci promiterea unei recompense. Sub acest aspect educaţia se dovedeşte eficientă, recompensa jucând rolul unei adevărate magii.
Învăţătura divină şi aplicarea ei în practică are ca recompensă fericirea vieţii veşnice şi pentru ca o astfel de învăţătură să dea roade bogate este necesar ca profesorul de religie să posede o serie de virtuţi spirituale cum ar fi smerenia, credinţa şi mai ales puritatea sufletească.
Aceste calităţi dobândite prin efort continuu îşi au originea în izvorul creştinismului căci în preajma Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli au urmat „cea mai înaltă şcoală duhovnicească” unde şi-au dezvoltat „aptitudinile spirituale necesare pentru a ajunge la o înaltă viaţă duhovnicească”.
Din această perspectivă preotul profesor sau profesorul de religie, în activitatea de formare spirituală, trebuie să-L ia ca model pe Mântuitorul şi Învăţătorul lumii, Ce rămâne pentru toate generaţiile Pedagogul Suprem prin învăţătura Sa mântuitoare.
Elevii surprind şi ei competenţele specifice profesorului de religie şi în funcţie de modul în care acesta transmite învăţătura sfântă, ei pot valoriza virtuţile în viaţa lor personală influenţându-şi prietenii.
În urma unui chestionar aplicat unui număr de 20 elevi de clasa a X-a de la Colegiul Naţional Petru Rareş, la întrebarea care ar fi calea cea mai bună pe care ar trebui să o aplice profesorul de religie pentru ca ei să se apropie de virtuţile teologice şi morale, unii elevi au răspuns:
a) „Profesorul de religie ar trebui să fie asemănător unui părinte, ca un fin psiholog, să îşi cunoască elevii şi să îi îndrume, să îi ajute în greutăţi, făcând astfel mereu legătura cu virtuţile teologice şi morale. În acest context elevii vor fi mult mai captivi la toate informaţiile primite despre virtuţi.”
b) „Din punctul meu de vedere profesorul de religie ar trebui să fie înţelegător, să poată vorbi deschis cu elevii săi, să le dea sfaturi, iar învăţăturile pe care le dă să aibă un aşa-zis «lipici».”
c) „Pentru a ne apropia de virtuţile creştine, profesorul de religie ar trebui să organizeze mai multe activităţi extraşcolare, să vizionăm filme cu rol educativ.”
d) „Profesorul de religie ar trebui să discute foarte deschis cu mine, să aibă o viziune destul de largă asupra lumii, să îmi aducă exemple, atât pozitive, cât şi negative, din Sfânta Scriptură, dar şi din viaţa de zi cu zi pentru a fi cât mai relevant. De asemenea ar trebui să nu se sfiască să abordeze orice subiect şi să poată să răspundă mai mult sau mai puţin la orice nelămurire.”
e) „În primul rând profesorul trebuie să fie apropiat, ataşat de elevi pentru ca aceştia să aibă încredere în el şi să poată vorbi deschis. În al doilea rând să fie explicit, să detalieze despre fiecare virtute în parte, în aşa fel încât orele să fie plăcute şi interesante; adică elevii să reuşească să înveţe din plăcere şi nu din interes sau din obligaţie.”
f) „Cea mai bună cale ar fi pelerinajele atât în timpul şcolii cât şi în vacanţă şi vizionarea de filme educative care să ne facă să înţelegem cât de mult contează virtuţile în viaţa unui om.”
Pregătirea metodică bazată pe măiestria şi tactul pedagogic îi permit profesorului să se organizeze în „spaţiul pedagogic” în aşa fel încât prin modul amplasării să crească „valoarea pedagogică a activităţii didactice”.
Profesorul de religie trebuie să creeze în clasă un climat pozitiv, o atmosferă caldă ca la nevoie, mai ales în cazul copiilor orfani, el să joace rol de protector spiritual ce poate completa lipsa unuia dintre părinţi sau chiar a ambilor părinţi.
Educatorul creştin trebuie să se impună în faţa elevilor, prin influenţa pe care o exercită asupra lor pentru ca ei „să-şi exercite libertatea în cadrul unor norme”. El trebuie să fie fin, înţelept, să nu se lege „de cele mai mici greşeli” pe care le fac elevii „să-şi păstreze răbdarea întru toate, dar nu trebuie să îngăduie neascultarea” , haosul, neorânduiala.
Dascălul trebuie să se străduiască să inspire elevilor o încredere atât de profundă încât atunci când greşesc, încât aceştia să fie convinşi că spunând adevărul nu este afectată relaţia lor cu el şi că prin comunicare pot repara greşelile.
Pentru ca educaţia să se transforme în artă, „este nevoie de multă autodisciplină şi voinţă pentru a investi timp şi energie în dezvoltarea darului” de a modela copiii.
Danion Vasile citează din Sfântul Ioan Gură de Aur, dându-ne un imbold motivaţional în a lucra cu multă sârguinţă şi cu drag la catedră întrucât „nu există nici o artă mai înaltă decât arta de a fi pedagog.
Pictorul sau sculptorul fac numai o figură fără viaţă, iar un înţelept pedagog modelează un chip viu, de care se bucură şi Dumnezeu, şi oamenii”.
Sfântul Ioan Hrisostom întăreşte cele de mai sus afirmând că „un educator trebuie să fie mult mai atent decât un pictor sau un sculptor”, întrucât educarea caracterului unui tânăr şi modelarea sufletului său nu se poate compara cu nimic în această lume , căci „ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”(Marcu 8,36).
Pentru a interioriza acest tip de cogniţie profesorul de religie trebuie să-şi formuleze reflecţii personale, să se analizeze critic şi să-şi formeze competenţa de a lua deciziile cele mai eficiente în educarea virtuţilor, formulând alternative, adică să le dăm elevilor posibilitatea să aleagă un bine din mai multe variante, ei alegând-o pe cea apropiată de structura lor sufletească.
Dar pentru a fi procesate astfel de construcţii mentale, dascălul trebuie să fie pregătit pentru a influenţa şi dezvolta cultura generală a tineretului şi pentru a-l determina discret să aleagă ceea ce este bine pentru el şi pentru întreaga societate.