Rolul profesorilor în formarea și pregătirea elevilor

Profesorul a avut şi va avea în continuare un rol esenţial în formarea elevului, în desăvârşirea personalităţii acestuia. Dacă în trecut, dascălul decidea totul cu privire la procesul instructiv-educativ, acum el trebuie să devină doar un liant în formarea elevului, un suport pentru dezvoltarea autonomiei şi pentru formarea în spiritul responsabilităţii şi culturii civice.

Se pune din ce în ce mai mult accentul pe caracterul formativ al educației. Cadrul didactic nu mai este transmiţător, ci facilitator, folosind dialogul şi cooperarea în relaţia cu elevii.

«Școala cea bună e aceea în care și școlarul învață pe profesor.» (Nicolae Iorga)

Dacă altădată metoda predominantă de desfăşurare a lecţiei era expunerea, care oferea posibilitatea profesorului să-şi etaleze bagajul de cunoştinţe, astăzi se pune accent pe metode moderne,interactive, care să transforme profesorul în manager al învăţării, iar elevului să i se creeze cadrul unei manifestări proprii, pentru a-şi putea forma puncte de vedere personale,experienţe şi trăiri din care poate învăţa lucruri noi şi utile pentru viitor.

În paradigma tradiţionalistă, educatorul era cel care transmitea informaţii, mereu aceleaşi, având o poziţie ce se baza pe autoritate. O autoritate ce nu putea fi contestată şi care domina elevul. Profesorul avea iniţiativa şi tot el decidea cantitatea de informaţii pe care trebuia să o ofere elevilor, fără a ţine cont de particularităţile acestora. Instrucţia era aceeaşi pentru toţi şi aceleaşi informaţii erau solicitate tuturor elevilor. Lecţia, demersul educativ de bază, nu era altceva decât o succesiune monotonă de secvenţe, în care elevul îşi asuma rolul pasiv de a recepta informaţii, pe care trebuia apoi să le reproducă întocmai, fără a le îmbogăţi.

Dincolo de latura informativă a educaţiei, trebuie să se pună accent pe formativ, astfel încât elevii să poată face faţă unor situaţii noi, care necesită nu numai cunoştinte solide, ci şi capacități şi competențe. Însuşi procesul de învăţământ se îmbogăţeşte cu o nouă latură, evaluarea, care vine să completeze predarea şi învăţarea, astfel încât cadrul didactic îşi sporeşte atribuţiile, dar, pe de altă parte, dă posibilitatea elevului să ia parte la instruirea proprie, profesorul coordonând acest proces.

Lecţia, ca formă de bază a desfăşurării instrucţiei şi educaţiei, devine o suită de evenimente care pot fi segmentate, fiecare având coerenţă şi conducând elevii spre realizarea obiectivelor.

Câmpul şcolar educativ modern se desfăşoară, aşadar, între două elemente care trebuie să participe în egală măsură. Profesorul, manager şi formator al procesului instructiv-educativ, şi elevul, obiect şi subiect al acestui proces, dobândind autonomie şi formându-se în spiritul responsabilităţii şi al culturii civice. Pedagogia activă, caracteristică învăţământului modern, face posibilă trecerea de la transmiterea de cunoştinţe la formarea de deprinderi şi de abilităţi, accentuând astfel latura formativă a educaţiei.

Pedagogia modernă modifică, astfel, rolul jucat de polii educaţionali, mutând accentul pe elev. Abandonarea limbii de lemn, folosirea unui discurs nou, mobilizarea elevilor în procesul educativ sunt numai câteva dintre caracteristicile acestei pedagogii. Întrebarea dominantă a învăţământului modern este ce rol alege şcoala să joace în societatea actuală şi cât de pregatită este ea să facă faţă schimbărilor provocate de globalizare. Idealul educaţional este legat de valorile culturale ce trebuie asimilate, de tipul de personalitate impus de societate, dar şi de nevoile elevului. Nu mai este vorba de un model educaţional standard, ci de unul dinamic, în concordanţă cu noile realităţi şi capabil să reziste la schimbări.

Așadar, cadrul didactic nu mai este transmiţător, ci facilitator de cunoştinţe, folosind dialogul şi cooperarea în relaţia cu elevii. Acest profesor va şti să coordoneze procesul educativ, astfel încât toţi elevii să atingă obiectivele stabilite şi va fi capabil, de asemenea, să-l ajute pe elev să-şi formeze       capacităţi de muncă individuală şi să folosească ceea ce a dobândit.

Experienţa tradiţiei şi capacitatea de inovare şi de creativitate sunt noile repere ale şcolii, care propune educaţii noi, în acord cu societatea globală: educaţia pentru pace, educaţia ecologică ori educaţia pentru o societate multiculturală. De asemenea, metoda predominantă de desfăşurare a instrucţiei este metoda euristică, deoarece învăţarea prin descoperire asigură elevilor o dobândire conştientă a conţinutului curricular, acesta fiind uşor de reactualizat, o dată trecut prin filtrul propriu.

Şcoala trebuie să încurajeze formarea unui spirit critic, a unor atitudini pozitive şi a studiului individual, antrenând elevii în activităţi diverse şi diversificate, pentru a-i face să renunţe la rolul pasiv.

«Cei mai buni profesori sunt cei care te învaţă încotro să te uiţi, dar nu îţi spun şi ce să vezi ,lăsând libertatea fiecărui copil de a descoperi şi cunoaşte în stilul său propriu».

Profesorul îndeplinește o profesiune de o deosebită importanță, aceea care asigură formarea și pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viață, de activitatea socio-profesională, morală și cetățenească.

Profesiunea didactică este asociată cu câteva categorii fundamentale de roluri, acceptate de majoritatea sistemelor de formare a profesorilor: proiectare, managementul și organizarea activităților de învățare, consiliere psiho-educațională, managementul clasei de elevi, comunicare cu elevii, părinții și colegii, dezvoltare profesională de-a lungul vieții, participare la perfecționarea procesului educațional și a inovațiilor din școală, oferirea de servicii educaționale pentru comunitate etc.

Personalitatea profesorului în condițiile învățământului actual presupune și o serie întreagă de calități, determinate de specificul și complexitatea muncii pe care o desfășoară. Profesorul își asumă deci o multitudine de roluri, a căror exercitare este dependentă de personalitatea lui. În școală, profesorul este conducătorul activității didactice care se desfășoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în documentele școlare. Referitor la diversitatea rolurilor pe care le poate exercita profesorul, Anita E. menționează următoarele:

Profesorul, ca expert al actului de predare-învățare: el poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se întâmplă în procesul de învățământ.
Profesorul, ca agent motivator, declanșează și întreține interesul, curiozitatea și dorința lor pentru activitatea de învățare.
Profesorul, ca lider, conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra principalelor fenomene ce se produc aici. Este un prieten și confident al elevilor, un substitut al părinților, obiect de afecțiune, sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate.
Profesorul, în ipostază de consilier, este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora.
Profesorul, ca model: prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile, comportamentul său este un exemplu pozitiv pentru elevi.
Profesorul, ca profesionist reflexiv, se străduiește tot timpul să înțeleagă și să reflecteze asupra întâmplărilor inedite din clasă, să studieze și să analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă.
Profesorul, ca manager, supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu ceilalți profesori, cu părinții și cu ceilalți factori.

Profesorul își asumă deci o multitudine de roluri, a căror exerci¬tare este dependentă de personalitatea lui.
Dar pe lângă activitatea didactică profesorul desfășoară și o activitate extrașcolară sau cultural-educativă. Corolarul conținutului social al acestei profesiuni constă în participarea la evenimentele și frământările social-culturale ale timpului în care trăiește și ale poporului din care face parte. În această ipostază, profesorul ne apare ca pedagog social, animat de grija pentru ridicarea gradului de cultură și al națiunii sale.

Desfășurându-și activitatea profesională în cadrul școlii, dascălul nu încetează de a fi un educator și în afara ei, urmărind, bineînțeles, obiective specifice și apelând la mijloace și forme adecvate. Numai în măsura în care profesorul își continuă misiunea și în afara cadrului profesional pe care îl oferă școala poate fi considerat un educator al poporului său. Cele două laturi ale activității sale, școlară și extrașcolară, nu numai că se presupun, dar se și întregesc și se completează reciproc, imprimând acestei profesiuni un rol sporit în progresul general al patriei noastre.

Profesorul este cel care orientează și stimulează curiozitatea naturală și interesul spontan al elevilor pentru descoperire, cel care îndrumă și încurajează activitatea de organizare şi integrare a datelor culese, a cunoştinţelor reactualizate în vederea aplicării lor la soluţionarea problemelor date, lăsându-le: libertatea de examinare a faptului real ori de analiză critică a conţinutului unui text; independenţă în activitate; operativitate şi rapiditate în reacţii (cognitive, afective, motrice); deplină responsabilitate pentru ceea ce întreprind.

În funcţie de necesităţi, de gradul de autonomie sau semiautonomie a învăţării, el poate interveni din când în când, canalizând energiile partenerilor săi. Astfel, el este cel care oferă explicaţii, dă lămuriri, răspunde la întrebări, îi ajută să utilizeze corect anumite materiale, instrumente sau utilaje, caută să-i ajute să evite devierile inutile, încercările fără obiect, eventualele erori şi pierderi de timp.

Profesorul este cel care, ţinând seama de logica învăţării, orientează ceea ce elevii au de făcut, devine ghid al demersului lor euristic, canalizându-i în direcţia obţinerii rezultatelor aşteptate, în loc de a le impune într-o manieră directă, dinainte stabilită cu mai multă sau mai puţină rigurozitate.

În literatura de specialitate se apreciază că profesiunea didactică nu se poate restrânge doar la cea de simplă sursă de cunoştinţe. Rolul conducător al profesorului în activitatea didactică rămâne însă una dintre coordonatele de bază ale misiunii sale. Wolfolk menţionează următoarele funcţii ale profesiunii didactice: luarea deciziilor privitoare la ceea ce se întâmplă în procesul de învăţământ; declanşarea şi întreţinerea interesului elevilor, curiozităţii şi dorinţei lor pentru activitatea de învăţare; conducerea grupului de elevi; îndrumă persuasiv elevii, îi sfătuieşte şi observă comportamentul acestora; reprezintă un model pozitiv de personalitate şi comportament pentru elevii săi; înţelege, reflectează asupra întâmplărilor din clasă, studiază fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă.

Asumându-şi o multitudine de roluri, profesorul trebuie să conştientizeze că exercitarea lor depinde de personalitatea pe care şi-o modelează. În acest sens, un rol deosebit în exercitarea acestei profesiuni îl au anumite componente ale personalităţii: cultura profesională, calităţile atitudinale şi cele aptitudinale. De fapt, pentru ca anumite cunoştinţe să fie transmise de la o persoană la alta şi acceptate, trebuie întotdeauna ca între ele să existe un schimb afectiv format din încredere şi dispoziţie receptivă dintr-o parte şi din alta.

Rolul profesorului poate să fie analizat şi din perspectiva relaţiei profesor-elev. Având în vedere valorile societăţii contemporane (libertate, responsabilitate, toleranţă, cooperare), se impune o nouă abordare a relaţiei profesor-elev: asumarea de către profesor şi elevi a unei responsabilităţi morale comune în cadrul relaţiei educaţionale, conducând la angajarea afectivă şi efectivă în procesul educaţional; recunoaşterea reciprocă a „dreptului de a fi altfel” şi valorizarea fiecărei fiinţe umane în parte, indiferent de cât şi de cum este diferită; încrederea în posibilităţile fiecărei fiinţe umane de a progresa; recunoaşterea faptului că toţi elevii şi profesorii sunt parteneri sociali cu funcţii complementare, dar cu responsabilitate comună; considerarea şcolii ca mediu de construcţie culturală; renunţarea la principiul „căii optime unice” şi conştientizarea faptului că majoritatea problemelor sociale şi umane au mai multe soluţii echi-finale şi echivalente; promovarea autenticităţii şi sincerităţii – a fi tu însuşi este mai important decât a avea dreptate.

Educaţia se sprijină pe patru piloni importanţi: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună cu alţii şi a învăţa să fii. În funcţie de această optică, dar şi de implicaţiile globalizării asupra indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, educatorii din învăţământ urmează să îndeplinească roluri noi.

Aşa, de exemplu, prin metodologia de aplicare a noului curriculum naţional, li se cere educatorilor din învăţământ să creeze activităţi (situaţii) de învăţare adecvate obiectivelor proiectate, ţinând seama, desigur, de natura subiectului lecţiei şi de particularităţile clasei sau ale grupei de elevi. Ideea nu este nouă în pedagogie, însă rolul profesorului este mai recent, el fiind astăzi formulat explicit şi specificat în documentele de proiectare didactică. Evident, cu cât situaţiile de învăţare vor fi mai bine alese sau imaginate de profesor, cu atât mai interesantă şi mai eficace în planul învăţării va fi activitatea de instruire.

Accesări: 696

Articole asemănătoare