Am ales povestea ca punte între copii, ca mijloc de realizare a unei dezvoltări a copiilor, într-un mediu relaxat, deoarece suntem convinşi de forţa educativă a acestui gen literar, la vârsta mirifică a copilăriei.
Povestirile educatoarei, spuse în grădiniţă sunt activităţi de expunere orală a unor creaţii literare, a unor texte cu caracter realist, ştiinţific sau fantastic, menite să rezolve sarcinile educaţiei la vârsta preşcolară. Prin conţinutul lor, poveştile lărgesc orizontul de cunoştinţe al preşcolarilor prin multitudinea de aspecte din ambianţa înconjurătoare (lumea animală, lumea vegetală, lumea fenomenelor fizice sau sociale) la care se face apel. Prin varietatea, bogăţia şi noutatea ideilor pe care le cuprind, dar mai ales prin felul în care scriitorul şi apoi povestitorul le prezintă şi reuşesc să-l convingă pe ascultător, povestirile contribuie la cunoaşterea mai profundă a vieţii.
În această lume magică, preşcolarul se simte puternic, inteligent, capabil de fapte eroice, acţiuni spectaculoase, totul îi este permis în joc şi poate reflecta insatisfacţiile proprii asupra obiectelor cu care se joacă: hrăneşte păpuşa, ceartă ursuleţul, conduce maşina. Poveştile influenţează comportamentul copiilor, pentru că ei ascultă povestea, retrăiesc întâmplările din realitate şi proiectează altele proprii. Prin exersarea povestirii, copiii dobândesc deprinderea de a-şi exprima dorinţele, impresiile, gândurile şi de a reda în mod inteligibil, cursiv şi logic conţinutul unei poveşti, întâmplări, fapt trăit de ei, auzit de la alţii.
Este știut faptul că, încă de la vârsta preşcolară, copiii trebuie să dobândească deprinderea de a- şi exprima cu uşurinţă dorinţele, impresiile, gândurile şi de a reda în mod inteligibil, cursiv şi logic o poveste, un basm cunoscut, o întâmplare sau un fapt trăit, auzit de la alţii sau imaginat de ei. Formarea acestor deprinderi este necesară copiilor în procesul comunicării cu cei din jur, în procesul însuşirii cunoştinţelor în viitoarea lor activitate şcolară. Poeziile, povestirile, ghicitorile stimulează capacitatea creatoare a copiilor. Utilizarea unor metode şi procedee variate: povestire, convorbire, observarea ilustraţiilor din cărţi, planşe vizionarea unor diafilme, audierea unor lecturi artistice înregistrate pe casete audio sau video, reflectarea conţinutului povestirilor în cadrul jocurilor, a dramatizărilor, ajută copilul să-şi formeze priceperi şi deprinderi pentru povestit, condiţie esenţială pentru compunerea propriilor povestiri.
În limba greacă, există cuvântul paramythi. Este un cuvânt compus din para, care înseamnă ”pe lângă, în afară” şi mythos ”mit”, deci „în afara mitului, pe lângă mit”. În limba greacă, ”paramythi” înseamnă ”poveste, basm”.
Construită pe premise reale şi pe opoziţii de tipul bine – rău, adevăr – minciună, înţelepciune – prostie, hărnicie – lene etc., povestea reflectă experienţa de viaţă şi valorile unui popor, pe care le cultivă prin mesajul care transpare din acţiunile prezentate şi din modalitatea de implicare în acestea a diferitelor tipuri de personaje.
Referindu-se în egală măsură la folclorul european şi cel românesc, B.P. Hașdeu spune: povestea este ,,orice fel de naraţiune, fie legendă, fie snoavă, fie anecdotă…, în care nu se întâmplă nimic miraculos sau supranatural, în timp ce în basm, supranaturalul constituie un elemen aesenţial”.
Având ca sursă de inspiraţie aspectele vieţii, în frumuseţea şi complexitatea ei, basmele şi poveştile nu pot fi tratate, interpretate separat. Autorii de basme şi- au numit creaţiile lor poveşti: Ion Creangă – Povestea lui Harap-Alb, Poveştile lui Charles Perrault, Poveştile Fraţilor Grimm, Poveştile lui H. Chr. Andersen. La începutul anilor 1800, Fraţii Grimm au dat adunat şi analizat o colecţie de poveşti populare de largă circulaţie şi au observat existenţa unor analogii mitice, incidente miraculoase, întâlnite în poveştile unor popoare care n-au venit niciodată în contact unele cu altele. Astfel, se poate vorbi despre universalitatea poveştilor, identitatea aspiraţiilor tuturor oamenilor, înclinaţia spre miraculos, fabulos, feeric.
Numită şi basm (din sl. basmu: născocire, scornire), povestea este răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.
Caracteristicele poveştii se pot determina fără a recurge la noţiuni de teoria literaturii, prin întrebări:
– Cine povesteşte? / autorul
– Ce povesteşte? O întâmplare, întâmplări, o acţiune,
– Cine săvârşeşte acţiunea? / oameni, animale cărora li se atribuie însuşiri omeneşti. Bineînţeles că educatoarea are datoria de a le explica copiilor că oamenii şi animalele care săvârşesc acţiunea într-o operă literară se numesc personaje.
În mod firesc, copiii se simt atraşi de spiritul binelui şi participă afectiv la ceea ce se prezintă în operă, trăind un moment de satisfacţie în momentul victoriei binelui. Totalitatea întâmplărilor sau evenimentelor care se desfăşoară într-o operă literară epică constituie subiectul operei literare, care cunoaşte mai multe momente:
a) Expoziţiunea. Aici se prezintă locul, timpul şi personajele principale. Uneori pot absenta determinările de timp sau loc, atunci când aceste sunt nesemnificative pentru mesajul textului.
b) Intriga. Reprezintă motivul care determină acţiunea din operă şi urmează imediat după expoziţiune şi constă într-o acţiune, o atitudine, o afirmaţie.
c) Desfăşurarea acţiunii. Cuprinde întâmplări determinate de intrigă. În general, în lecturile destinate ciclului preşcolar, desfăşurarea acţiunii cuprinde câteva momente.
d) Punctul culminant. Este momentul în care lupta dintre personaje atinge gradul cel mai înalt.
e) Deznodământul. Stabileşte încheierea luptei între personaje sau grupuri de personaje prin triumful unuia.
Etimologic vorbind, termenul de „personaj” provine din limba italiană, „personaggio” și se traduce cu fiecare dintre persoanele care iau parte la acţiuni desfăşurate în cadrul unor opere literare. Pentru a crea o poveste, autorul porneşte de la o realitate concretă întâlnită în viața oamenilor, cu durerile și bucuriile ei, dar și de la unele „tărâmuri îndepărtate”, imaginare. Această realitate este transformată de imaginaţia creatoare a povestitorului, recreată artistic, filtrată de sensibilitatea, talentul și personalitatea autorului, apoi transfigurată în poveste, ca opera literară cu o valoare estetică.
Poveştile şi basmele au rămas de-a lungul veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei şi până aproape de adolescenţă. Producând o impresie puternică asupra imaginaţiei şi sensibilităţii copiilor, prin morala lor pozitivă şi uşor de recepţionat, ele au o deosebita însemnătate educativă.
BIBLIOGRAFIE:
1. Hașdeu, B.P., (1970) art. ,,Basm” în Etymo Logicum Magnum Romanise, (pagini alese), Editura Minerva, 1, pp. 342-343
2. Egan, K., (2007), Predarea ABC-ului învăţării, Editura CD Press, Bucureşti
3. Cristea, Sorin, Dicţionar de pedagogie, Editura Litera-Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2000
4. Cristea S., Educația. Concept și analiză, Volumul 2, Didactica Publishing House, 2016, p. 24