Textul este cuvântul-cheie al comunicării, însă definirea lui unitară este aproape imposibilă. În viziunea lui P. Ricoeur, „numim text orice discurs fixat prin scriere”. Conform acestei definiții, aspectul discursului și al scrisului sunt condițiile pentru compunerea și recunoașterea textului.
Majoritatea definițiilor din dicționar caracterizează textul ca un set organizat de simboluri lingvistice, ce formează o scriere. Rezultatul definirii textului înseamnă excluderea enunțurilor orale din câmpul semantic.
O. Ducrot și J. M. Schaeffer definesc textul ca: „o secvență lingvistică scrisă sau vorbită, formând o unitate comunicațională.” Conform definiției, o secvență lingvistică unitară, oricât este de complex și corect construită nu este text, decât dacă face parte dintr-un act de comunicare. Plasarea textului nu numai pe fundamente lingvistice, dar și pe baze pragmatice „unitate comunicațională” extinde aria de interes a textualității prin transferul de la lingvistică la pragmatică.
Mulți teoreticieni ai textului au observat că unitatea textuală are caracteristicile fundamentale ale unui obiect. Calitatea de obiect permite textului scris să se detașeze de autorul său sau de potențialii receptori și să aibă o existență în sine. Prin urmare, textul este „o entitate semiotică, de natură lingvistică, cu valoare comunicațional, concretizată într-un obiect de tip special”.
Textul literar constituie o categorie aparte de texte, adjectivul literar, derivat din substantivul literatură, înseamnă, conform DEX-ului „care aparține literaturii, care corespunde cerințelor literaturii”. Evident, definirea textului literar depinde de felul în care este concepută literatura. Din perspectiva teoriei generale a textului, obiectul literaturii ar fi textul, mai precis textul scris, așadar, numai ceea ce este scris este un text literar.
Din punct de vedere estetic, definirea literaturii constituie legătura dintre ideea de text și conceptul de frumos, de aici termenul de literatură frumoasă, sau legătura dintre cuvânt și artă, de unde termenul și noțiunea de artă a cuvântului. În acest caz, sensul conceptului de literatură se asociază cu cel de text literar. Formularea literaturii ca artă depinde de definiția esteticului, iar definirea unui text ca literar presupune o judecată estetică; el trebuie apreciat nu numai ca obiect textual, ci și ca obiect estetic. Specificul literar se căută în ceea ce poate fi definit ca frumos sau artistic într-un text. Criteriul estetic a determinat selecția operelor literare în opoziție cu textele nonliterare.
Textul literar are următoarele trăsături:
- este un obiect creat conform regulilor și normelor specifice și are caracteristici generale cu privire la forma secvenței lingvistice și a modul ei de semnificație;
- este rezultatul intenției estetice, care se manifestă în structura textului sau i se atribuie în actul de comunicare;
- i se atribuie o funcție estetică.
Multe dintre definițiile textului literar includ ca trăsătură de bază felul în care limbajul este selectat, utilizat, transformat, organizat în forma expresiei lingvistice. Sunt puse în discuție criteriile lingvistice după care se identifică un text ca fiind literar, prin diferențierea față de textele nonliterare.
Formaliștii ruși au introdus un nou termen, literaturitate, ce se axează pe studierea faptelor literare în sine. „Obiectivul științei literaturii nu este literatura, ci literaturitatea, adică ceea ce face dintr-o anumită operă o operă literară.” Formaliștii ruși au căutat specificul literar la nivelul lingvistic al unei opere, iar textul literar se poate deosebi de textul nonliterar prin ponderea funcției poetice. Însă teoriile ulterioare au redus literaturitatea ca la un mijloc de expresie ce caracterizează un număr restrâns de texte din categoria textelor literare, devenind o dominantă a textului, iar funcția poetică ne mai fiind singura funcție a limbii specifică textului literar, manifestându-se și în alte tipuri de texte. Diferența dintre un text literar și unul neliterar depinde de dominanța funcției poetice.
În consecință, în special textul poetic este specific literar, în care predominantă este forma expresiei. Textul poetic este unul dintre textele specifice literaturii, poate „cel mai literar”, alături de texte în proză și texte dramatice.
Bibliografie
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, București, Ed. Univers, 1995,
Oswald Ducrot, Jean Marie Schaeffer, Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică, București, Editura Univer,
Doina Comloșan, Mirela Borchin, Dicționar de comunicare (lingvistică și literară), Timișoara, Editura Excelsior Art, vol. II, 2003,
Roman Jakobson, Poezia rusă modernă, Praga, 1921, apud Doina Comloșan, Mirela Borchin.