Punte între învățământul tradițional și pedagogia Montessori

Alternativa educaţională reprezintă forma de organizare şcolară care propune metode de organizare şi funcţionare a activităţii instructiv-educative, altele decât formele specifice unei epoci sau care apar într-un anumit context social. Diferenţele se referă, uneori, la idealurile sau scopurile pedagogice generale, iar alteori doar la obiective mai restrânse, care trebuie atinse. Indiferent de anvergura diferenţei obiectivelor generale faţă de sistemul oficial, esenţial este faptul că orice alternativă promovează moduri noi, diferite, de atingere a acestor finalităţi.

Sistemul de învăţământ românesc a fost, până în 1990, închistat în rigorile unei educaţii dogmatice, aservite formării unor personalităţi „multilateral dezvoltate”, prin intermediul unor instituţii de învăţământ cu funcţionalitate unitară, în care monopolul statului era omniprezent. Astăzi, în şcolile româneşti se promovează pluralismul educaţional, graţie căruia unele instituţii de educaţie au adoptat alte variante de învăţare şi de educaţie, modalităţi alternative de realizare a aceluiaşi Curriculum naţional.

Maria Montessori, pedagog si medic italian, prima femeie medic a Italiei, a înființat în 1907 ”casa dei bambini” pentru copiii de 2-6 ani ai căror părinți erau în căutare de lucru. ”Casa dei bambini” similară grădiniței este o comunitate educativă care nu se substituie, ci completează și desăvârșește educația copilului în familie. Maria Montessori a prezentat în lucrările sale ideile care au pus bazele pedagogiei Montessori. Ea considera copilul ”ființa divină, dar neînțeleasă” și afirma că ar trebui ”să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Aceasta lume nu va mai exista când ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze”.

Pedagogia Montessori are drept principiu de baza educația necesară, adecvată și continuă- tendințe ale reformelor actuale din educație care confirmă ideile Mariei Montessori și le fac aplicabile în practică. Ca atare, prin pedagogia Montessori se urmăresc promovarea drepturilor copilului, extinderea și intensificarea educației timpurii și educarea părinților, formarea deprinderilor de activitate intelectuală, intensă și continuă, de adaptabilitate și de asumare a schimbărilor; creșterea rolului mediului educativ în ansamblul educației, în familie și în comunitate; educația ecologică, ce pregatește generațiile următoare pentru extinderea relațiilor cu universul fizic și pentru asumarea unor responsabilități de care poate să depindă chiar viața umanității; educația pentru libertate, pace, pentru schimbări pozitive asumate responsabil.

Într-o clasă Montessori, copiii sunt pur și simplu absorbiți și foarte preocupați de propria activitate. Aproape toate lecțiile sunt individuale, deci fiecare copil are de obicei un plan diferit de activități pe care educatorul îl gândește și îl pune în practică în funcție de interesul și nivelul la care se află copilul. Toate materialele din clasă sunt ușor accesibile și la dispoziția copiilor, așezate pe rafturi joase. Copilul este liber să aleagă dintre  materialele care i s-au prezentat anterior și după ce termină de lucrat cu ele știe că trebuie să le așeze pe raft în același loc și în aceleași condiții, gata pentru următorul copil interesat de aceeași activitate. Posibilitatea de a alege este un privilegiu pe care, din păcate, copilul din școala tradițională nu îl are. În clasele Montessori copilul se poate mișca liber dintr-o parte a clasei în alta, ascultând de propriul lui impuls interior. Cu timpul, exercițiul alegerii devine obisnuință, adică se dezvoltă capacitatea copilului de a lua decizii cu privire la propria persoană. Mișcarea copiilor obisnuiți să ia decizii pentru ei înșiși devine o mișcare inteligentă, cu scop și dictată de voință, ba mai mult, această mișcare merge împreună cu cunoașterea și învățarea, fără ea acestea fiind nenaturale la vârsta copilăriei.

Deși există diferențe considerabile între pedagogiile alternative și învățământul tradițional, consider că poate fi identificată o cale de mijloc, o modalitate de ,,conviețuire’’ între ele, fără a nega existenţa uneia sau a alteia. Acest considerent se poate realiza prin alegerea, selectarea acelor elemente, aspecte din pedagogiile alternative care s-ar potrivi sau ar aduce noul în tradițional. Orice sistem are nevoie de îmbunătățiri, el nu poate supraviețui cu aceleași concepții prea mult timp și este și cazul învățământului tradițional. Așadar, de ce nu s-ar inspira din alternative?

Chiar dacă sunt sisteme de învățământ care dau multă libertate elevului, sunt ,,aerisite,,, ele au suficiente metode pe care învățământul tradițional le-ar putea adopta.

Iată câteva exemple de bune practici ale pedagogiilor alternative ce ar putea fi preluate de sistemul tradițional:

  • Dotarea claselor cu materiale didactice de calitate ce permit cadrelor didactice o mai bună organizare a procesului instructiv-educativ;
  • Renunțarea la notarea elevilor cu calificative;
  • Existența mai multor discipline opționale;
  • Lucrul pe centre de interes;
  • Existența a două cadre didactice;
  • Activități de educare a spiritului civic;
  • Educație pentru protejarea mediului;
  • Discipline care pregătesc elevul pentru viață și nu fac din el doar o „magazie” de cunoștințe.

Învățământul tradițional are nevoie de schimbare, de inovație pentru a putea continua să fie eficient. Lumea este în permanentă evoluție, iar învățământul trebuie să fie primul sistem care progresează și se adaptează schimbărilor deoarece el creează oarecum viitorul societății. Adoptarea noutăților aduse de alternativele educaționale trebuie văzută ca un pas spre evoluție.

Accesări: 291

Articole asemănătoare