Provocări actuale ale profesorului (de limba română?!)

Demersul didactic, cu precădere în cadrul orelor de limba și literatura română, vizează comprehensiunea, decodarea, înţelegerea sau interpretarea unui text. Acestea presupun, în prealabil, ca o condiţie sine qua non, contactul cu respectivul text. În anumite contexte, determinarea elevului să citească este o adevărată provocare pentru profesorul de limba şi literatura română.

Mercantilismul societăţii contemporane influenţează felul de a fi şi de a se comporta al oamenilor şi preferinţele lor. Lectura se numără printre lucrurile considerate învechite şi inutile pentru că nu oferă un profit material imediat. Lectura de dragul lecturii, plăcerea estetică determinată de contactul cu un obiect artistic (cu referire aici la textul literar) este considerată depăşită, inutilă de un public fascinat de internet, jocuri pe calculator, viteză, într-un cuvânt, tehnologie.

Exprimarea nuanţată, citirea dincolo de cuvinte, plăcerea estetică cauzată de descoperirea unor nuanţe subtile de sens sau aluzii mascate sunt toate nefolositoare într-o realitate cotidiană invadată de I-phone-uri, I-pad-uri, tablete sau alte gaget-uri care fac aproape totul în locul tău. Plăcerea estetică presupune o bucurie a minţii care nu oferă rezultate concrete, imediate. Aplicaţiile pe calculator dau senzaţia unui câştig imediat, concret: puncte, bani (deşi sunt virtuali), ele mimează o realitate care ţine pasul cu viaţa cotidiană sau o ia înaintea acesteia. Romanele mari ale literaturii universale sau textele lirice circumscriu un univers care, în ochii adolescenţilor sau tinerilor, pare învechit, depăşit sau ale cărei reguli sau caracteristici nu le înţeleg şi nici nu încearcă pentru că li se pare inutil, ineficient din punct de vedere al preocupărilor lor actuale (acel spirit al veacului de care vorbea E. Lovinescu cu referire la sincronism). O exprimare corectă şi îngrijită te descalifică în fata prietenilor de pe facebook unde comunicarea se realizează mai mult prin semne grafice sau abrevieri în stil american.

Se spune, mai în glumă, mai serios, că dacă nu eşti pe facebook nu exişti. Marile concerne internaţionale comunică, în cadrul programului de muncă, prin reţele de socializare pe Internet, corespondenţa între diversele niveluri operaţionale ale unei companii mari se realizează prin poşta electronică, firmele îşi iau informaţii despre candidaţii pentru angajare de pe Internet. Abilitatea de a socializa pe Internet a devenit o cerinţă obligatorie pentru oricine vrea să se integreze în ritmul vieţii cotidiene, iar criza sanitară pe care o traversăm a transferat în realitatea virtuală o bună parte a activităților majorității dintre noi, fie că ne referim la muncă, fie la socializare.

De asemenea, tehnologia a devenit şi principala sursă de informare. Nu mai e nevoie să citeşti o carte ca să deţii anumite informaţii din diverse domenii de activitate, poţi accesa informaţii din orice domenii pe internet în câteva secunde. Informaţiile se modifică aşa de repede în diverse domenii încât devine inutilă memorarea lor. Poţi găsi totul pe internet. Şi marile cărţi ale literaturii universale pot fi descărcate de pe internet. Plăcerea de a ţine o carte în mână nu mai e gustată de foarte mulţi oameni astăzi.

O altă cauză a dezinteresului pentru citit este apariţia altor modalităţi de comunicare, mai rapide sau mai sintetice, apariţia altor coduri: imagini, culori, etc. Mă refer aici la pictogramele care sunt prezente peste tot în jurul nostru şi care sintetizează diverse informaţii:

Este mult mai comod, rapid şi practic. De asemenea, pictogramele trec dincolo de barierele lingvistice, sunt recunoscute şi înţelese de toată lumea, indiferent de limba pe care o vorbesc. Globalizarea presupune uniformizare şi poate că simplificarea limbajului va deveni unul din factorii care vor ajuta la aceasta.

Dar, deocamdată, activitatea cotidiană face necesară capacitatea individului de a scrie, de a citi, înţelege sau crea un text. Acesta este şi unul dintre scopurile practice al învăţământului de bază, obligatoriu. În ciuda eforturilor care se fac în vederea modernizării învăţământului, se constată o tot mai slabă capacitate de înţelegere a unui text de către mulţi dintre absolvenţi. E vorba de fenomenul analfabetismului funcţional, în care individul cunoaşte literele, poate citi destul de cursiv un text, dar nu înţelege sensul celor citite, aşa cum explică şi Elisabeta Stănciulescu: Analfabetismul funcţional se referă la situaţia în care o persoană poate să reproducă verbal sau în scris un text, dar nu îl înţelege suficient pentru a-l folosi ca resursă în reuşita unei acţiuni sau în performanţă. Semnele grafice sunt recunoscute, dar conţinutul de idei nu e înţeles decât, eventual, la un nivel foarte superficial [1].

Acest fenomen nu se manifestă doar în ţara noastră, ci este o problemă generală. În 1997, Mihai Nadin, un român stabilit în Statele Unite, a publicat cartea The Civilization of Illiteracy (Civilizaţia analfabetismului) în care vorbeşte despre elementele societăţii moderne care duc la analfabetismul funcţional. We notice that literate language use does not work as we assume or were told it should, and wonder what can be done to make things fit our expectations. Parents hope that better schools with better teachers will remedy the situation. Teachers expect more from the family and suggest that society should invest more in order to maintain literacy skills. Professors groan under the prospect of ill-prepared students entering college. Publishers redefine their strategies as new forms of expression and communication vie for public attention and dollars. Lawyers, journalists, the military, and politicians worry about the role and functions of language in society[2], spune el.

Şi în societate românească actuală se constată aceleaşi realităţi despre care vorbeşte profesorul Nadin în carte sa: Despite the heavy investment society has made in literacy over hundreds of years, literacy is no longer adopted by all as a desired educational goal. Neither is it actively pursued for immediate practical or long-term reasons. People seem to acknowledge that they need not even that amount of literacy imposed upon them by obligatory education. For quite a few-speech writers, editors, perhaps novelists and educators-literacy is indeed a skill which they aptly use for making a living. They know and apply rules of correct language usage. Methods for augmenting the efficiency of the message they put in the mouths of politicians, soap-opera actors, businessmen, activists and many others in need of somebody to write (and sometimes even to think) for them are part of their trade. For others, these rules are a means of exploring the wealth of fiction, poetry, history, and philosophy. For a great majority, literacy is but another skill required in high school and college, but not necessarily an essential component of their current and, more important, future lives and work. This majority, estimated at ca. 75% of the population, believes that all one has to know is already stored for them and made available as an expected social service-mathematics in the cash register or pocket calculator, chemistry in the laundry detergent, physics in the toaster, language in the greeting cards available for all imaginable occasions, eventually incorporated, as spellers or writing routines, into the word processing programs they use or others use for them[3].

În ceea ce priveşte Europa, analfabetismul funcţional a devenit o problemă importantă, Comisia pentru cultură, educaţie şi cercetare (EDUC) din cadrul Parlamentului european adoptând Proiect de aviz pe tema „reducerii analfabetismului funcţional – conceperea unei strategii europene ambiţioase de prevenire a excluziunii şi de promovare a realizării personale”. Problema este îngrijorătoare, procentul populaţiei afectate de analfabetismul funcţional fiind destul de ridicat, aşa cum arată cifrele furnizate de documentele Comisiei.

Situaţia este gravă cu atât mai mult cu cât se constată că măsurile luate nu au dus la îmbunătăţirea situaţiei, ci dimpotrivă, aceasta s-a degradat. Comisia propune o serie de măsuri pentru remedierea situaţiei, rolul cel mai important revenind instituţiilor locale care vin în contact direct cu cei afectaţi.

Aşa cum se precizează şi în documentul Comisiei europene de cultură, analfabetismul funcţional nu afectează numai tinerii sau numai anumite zone (urban/ rural) sau categorii de vârstă, ci e un fenomen global.

Dar, din păcate, atitudinea faţă de lectura a majorităţii elevilor se oglindeşte în rezultatele la examenele naţionale. La un procent foarte mare dintre elevi se constată incapacitatea de a înţelege sensul global al unui text, scopul, tipul textului, mesajul transmis de el. Foarte mulţi sunt incapabili să formuleze corect idei proprii datorită vocabularului sărac, lipsei obişnuinţei/ exerciţiului lecturii. Mulţi elevi nu înţeleg cerinţele, chiar şi în situaţia în care le întâlnesc şi li se explică ani de-a rândul (situaţie paradoxală din punctul meu de vedere, singura explicaţie fiind, în opinia mea,  dezinteresul elevilor faţă de explicaţiile profesorului).

Situaţia este foarte complexă. Copiii şi adolescenţii sunt foarte uşor influenţabili de stimulii din jurul lor. Trebuie să fie foarte bine stimulaţi acasă (mă refer la nivel mental, psihologic, educaţional) faţă de şcoală, învăţătură, ca să participe activ şi conştient la procesul de asimilare şi acumulare de deprinderi şi capacităţi. Foarte mulţi elevi recurg la o memorare superficială a conţinuturilor programelor de învăţământ fără o înţelegere şi o asimilare corectă şi profundă. Apare apoi efectul bulgărelui de zăpadă şi unii ajung în situaţia în care au lacune imposibil de recuperat. Sistemul naţional de evaluare/ notare permite promovarea elevilor la nivele superioare cu un nivel minim de deprinderi şi cunoştinţe. Cu cât lacunele sunt mai mari, cu atât dezinteresul pentru învăţătură al elevului creşte.

Dezinteresul pentru şcoală vine şi din lipsa certitudinii că dacă ai carte, ai parte. Într-o societate în care se promovează nonvalorile (vezi programele TV), în care criteriile de selecţie sunt altele decât performanţele profesionale sau intelectuale, tinerii sunt fie demotivaţi să înveţe, fie încearcă să  plece din ţară.

O altă cauză a cestei pasivităţi sau ostilităţi faţă de şcoală este discrepanţa dintre ceea ce oferă şcoala şi ceea ce se cere în viaţa cotidiană. Aşa cum remarca Mihai Nadin în legătură cu învăţământul american, the most recent laboratory of the high school or university is already outdated when the last piece of equipment is ordered. The competence of even the best teachers becomes questionable just as their students start their first journey in practical life. The harder our schools and colleges try to keep pace with change, the more obvious it becomes that this is a wrong direction to pursue, or that something in the nature of our educational system makes the goal unreachable-or both of these alternatives. Some people believe that the failure is due to the bureaucracy of education. Much can be said in support of this opinion. The National Institute for Literacy is an example of how a problem can become a public institution. Other people believe that the failure is due to the inability of educators to develop a good theory of education, based on how people learn and what the best way to teach is. Misunderstanding the implications of education and setting false priorities are also frequently invoked[4], şi în societatea românească se poate observa acelaşi lucru. Tinerii intră în şcoală cu ideea preconcepută că ceea ce vor învăţa aici nu le va folosi la nimic în parte şi datorită concepţiei conform căreia în şcoală acumulezi cunoştinţe. Trebuie să se înţeleagă că în şcoală acumulezi deprinderi pe care individul urmează să le folosească în viaţă. Conţinuturile sunt doar mijloacele pe baza cărora, prin exerciţiu şi repetiţie, se formează deprinderile cu care un absolvent trebuie să părăsească şcoala. De multe ori, în timpul orelor de evaluare, îmi revine în minte scena din Amintiri din copilărie de Ion Creangă:
„Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li.”
Ce a fi aceea, ducă-se pe pustii! […] Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!

Din păcate, învăţarea mecanică şi superficială este metoda practicată cu predilecţie de foarte mulţi elevi. Şi rezultatele se văd. Trăim într-o lume în care eroii comici ai lui I. L. Caragiale fac concurenţă stării civile. Întâlnim de toate: pleonasme, cacofonii, stâlcirea neologismelor, dezarticularea gândirii, incoerenţă verbală. Dar efectul nu este unul comic, ci mai degrabă unul apropiat de teatrul lui E. Ionescu. Trăim înconjuraţi de Caţavencu, Pristanda, Trahanache, dar şi de domni şi doamne Smith. Depinde de cheia de lectură pe care o preferăm fiecare dintre noi: comică sau absurdă. Din perspectiva profesorului de limba română, tind să adopt a doua variantă.

* * *

[1] Elisabeta Stănciulescu, Despre analfabetism funcţional, examene şi calitatea învăţământului românesc – din memoriul meu de demisie, august 2008, http://elisabetastanciulescu.ro

[2] Observăm că folosirea limbajului scris sau oral nu funcţionează aşa cum presupunem sau ni s-a spus că ar trebui, şi ne întrebăm ce s-ar putea face ca lucrurile să decurgă aşa cum ne aşteptăm. Părinţii speră că şcoli mai bune cu profesori mai buni vor remedia situaţia. Profesorii aşteaptă mai mult din partea familiilor şi sugerează că societatea ar trebui să investească mai mult pentru a prezerva capacitatea de a scrie şi citi. Profesorii universitari mormăie dezaprobator la ideea ca se admit la facultate studenţi slab pregătiţi. Publiciştii îşi redefinesc strategiile spre noi forme de expresie şi comunicare pentru a obţine atenţia publicului şi bani. Avocaţi, jurnalişti, militari, politicieni se îngrijorează în legătură cu rolul şi funcţiile limbii în societate.

[3] În ciuda masivei investiţii pe care societatea a făcut-o în combaterea analfabetismului de-a lungul a sute de ani, alfabetizarea nu mai e considerată de toţi ca fiind scopul educaţional dorit. Nici nu mai este urmărită în mod activ din motive practice imediate sau pe termen lung. Oamenii par să realizeze că nu au nevoie nici măcar de gradul de alfabetizare pe care îl impune educaţia obligatorie. Doar pentru puţini, scriitori de discursuri, editori, poate romancieri sau educatori, alfabetizarea este o abilitate pe care o folosesc pentru a-si câştiga existenţa. Ei cunosc şi aplică regulile uzanţei corecte a limbii. Metode de mărire a eficienţei mesajului pe care îl pun în gura politicienilor, actorilor de telenovele, oamenilor de afaceri, activiştilor sau a multor altora care au nevoie de cineva care să scrie (sau uneori să gândească) în locul lor, sunt parte a ocupaţiei lor. Pentru alţii aceste reguli sunt un mijloc de explorare a bogăţiei ficţiunii, poeziei, istoriei şi filozofiei. Pentru marea majoritate, alfabetizarea este doar o altă deprindere cerută în liceu şi facultate dar nu o componentă necesară şi esenţială a muncii şi vieţii lor curente şi, mai important a celei viitoare. Majoritatea, estimată la cca. 75% din populaţie, crede că tot ce trebuie cineva să ştie este deja stocat pentru ei şi accesibil ca un serviciu social – matematica în casa de marcat sau calculatorul de buzunar, chimia în detergentul de rufe, fizica în prăjitorul de pâine, limba în felicitările disponibile pentru toate ocaziile imaginabile eventual incorporate în programele de procesare de text pe care la folosesc sau pe care le folosesc alţii pentru ei.

[4] Cel mai recent laborator din liceu sau universitate este deja depăşit când se comandă ultima piesă de echipament. Competenţa chiar şi a celui mai bun profesori este pusă la îndoială în momentul în care studenţii lor îşi încep prima aventură în viaţa practică. Cu cât mai mult încearcă şcolile şi facultăţile noastre să ţină pasul cu schimbarea, cu atât devine mai evident că acesta este o direcţie greşită de urmat sau că ceva din natura sistemului nostru educaţional face obiectivele de neatins – sa ambele alternative. Unii cred că eşecul se datorează birocraţiei din educaţie. Multe pot fi spuse pentru a susţine această opinie. Institutul Naţional pentru Alfabetizare este un exemplu pentru felul în care o problemă poate deveni o instituţie publică. Alţii cred că eşecul se datorează incapacităţii educatorilor de a dezvolta o bună teorie a educaţiei bazată pe felul în care oamenii învaţă şi care este cea mai bună modalitate de a învăţa pe alţii. Înţelegerea greşită a implicaţiilor educaţiei şi stabilirea unor false priorităţi sunt adese invocate, de asemenea.

Bibliografie

  • Stănciulescu Elisabeta, Despre analfabetism funcțional, examene şi calitatea învățământului românesc – din memoriul meu de demisie, august 2008, (elisabetastanciulescu.ro)
  • Nadin, Mihai, The Civilization of Illiteracy, Dresda, 1997
  • Lacombe, Mireille, (raportor), Membru a Consiliului general al departamentului Puy-de-Dôme, Proiect de aviz al Comitetului Regiunilor pe tema „reducerea analfabetismului funcţional – conceperea unei strategii europene ambițioase de prevenire a excluziunii şi de promovare a realizării personale”

 

prof. Diana Cristea

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/diana.cristea

Articole asemănătoare