Trăim într-o lume modernă, într-o lume unde toleranța e mai necesară ca oricând. Toti suntem identici si, totusi, deosebiti. Elevii pe care îi educăm şi îi modelăm vor fi protejaţi de violenţă doar dacă aceste concepte vor deveni pentru ei nişte deziderate. Mediul şcolar îi ajută pe elevi să se adapteze lumii prin ştiinţă şi cunoaştere. Educabilul trebuie învăţat să respecte propriile valori, dar şi pe ale altora. Şcoala trebuie să primească toţi elevii, indiferent de condiţia lor fizică, intelectuală, socială, emoţională, lingvistică.
Toleranța este o atitudine ce reprezintă deschiderea şi respectul pe care le manifestăm faţă de diferenţele dintre oameni, de orice natură ar fi ele. La fel ca toate atitudinile care se transmite în mod subtil, elevii trebuie ajutaţi să devină persoane tolerante.
Ziua Internaţională a Toleranţei este o sărbătoare anuală declarată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1995 pentru ca oamenii să conştientizeze pericolele intoleranţei.
În 1995, când UNESCO a proclamat data de 16 noiembrie drept Ziua Internaţională a Toleranţei, au fost identificate nu mai puţin de 16 tratate, convenţii, declaraţii şi recomandări, toate legate de nevoia de toleranţă. Fiecare dintre acestea este relevantă şi astăzi şi fiecare dintre ele trebuie respectată în totalitate.
Toleranţă a devenit ceva care nu mai este ceva învăţat de locuitorii ţărilor unde românii merg pe perioade mai lungi sau mai scurte. Toleranţă este un cuvânt pe care ar trebui să-l cunoaştem cu toţii şi să-l transmitem elevilor noştri. În prezent, mai mult decât oricând, elevii interacţionează cu oamenii de etnii, religii şi culturi diferite.
Clasele de la şcoală sunt tot mai diverse, reflectând structura comunităţilor în care familiile trăiesc şi muncesc. A-i învăţa pe copii toleranța este un lucru important nu numai fiindcă face parte din respectarea legilor şi din tradiţiile noastre de ospitalitate, dar şi fiindcă o persoană care învaţă să fie deschisă faţă de diferenţe va avea mai multe oportunităţi în educaţie, afaceri şi în multe alte aspecte ale vieţii. Unii părinţi îmbrăţişează faptul că trăim într-o societate tot mai diversă. Alţii pot avea ezitări, mai ales dacă nu sunt destul de expuşi la oameni diferiţi de ei. Mulţi copii le-au luat-o deja cu mult înaintea părinţilor din punctul de vedere al expunerii la diferenţele culturale.
Cercurile lor de prieteni, colegii de şcoală şi echipele sportive sau grupurile de activităţi extraşcolare din care fac parte sunt mult mai variate decât erau cu o generaţie în urmă. Iar părinţii trebuie să-şi ajute copiii să trăiască, să înveţe şi să lucreze în comunităţile care vor deveni tot mai diverse.Pe scurt, succesul copilului depinde de toleranța şi deschiderea pe care o are faţă de diferenţe. Succesul din lumea de azi – şi din cea de mâine – depinde de capacitatea de a înţelege, a aprecia şi a lucra cu ceilalţi.
Toleranţă înseamnă o atitudine deschisă şi respect faţă de diferenţele care există între oameni. Deşi era folosită iniţial pentru a se referi la diferenţele entice şi religioase, conceptele de diversitate şi toleranţă pot fi aplicate la sex, disabilităţile fizice şi intelectuale şi alte diferenţe.
Toleranţă înseamnă să-i respectăm pe ceilalţi şi să învăţăm de la ei, să apreciem diferenţele, să creăm punţi peste distanţele culturale, să respingem stereotipurile injuste, să descoperim elementele comune şi să creăm noi legături.
www.canva.com/design/DAG51tVW5z4/A3UAgFCxG0uOUHeUSC9Vzg/watch
Toleranţa, din multe puncte de vedere, este opusă prejudecăţii. Însă înseamnă oare toleranţa că toate comportamentele trebuie acceptate? Nu, sigur că nu. Comportamentele prin care ceilalţi sunt nerespectați ori jigniţi, ca răutăţile de tot felul şi agresivitatea, ori comportamentele care încalcă regulile sociale, ca minciună şi furtul, nu trebuie tolerate.
Toleranţă înseamnă să acceptăm oamenii aşa cum sunt – nu să acceptăm comportamentele negative. Toleranţă înseamnă şi să-i tratăm pe ceilalţi aşa cum ne place să fim trataţi.
Care sunt formele spontane ale toleranţei şi când se pune problema acesteia?
Potrivit înclinației naturale, nimeni nu este în mod spontan tolerant. Această virtute se învaţă şi presupune o bună cunoaştere a sinelui pentru a veni în faţa semenilor să-i afirmi şi să-i asculţi.
Există însă şi forme în care toleranţa se manifestă în mod spontan astfel:
1. Toleranţa faţa de sine
Ne ştim bine păcatele, suntem, nu o dată, în dezacord cu ceea ce facem, dar, una peste alta, ne privim cu destulă simpatie: ne suportăm, ne iertăm. În orice caz, nu suntem atât de răi pe cât s-ar părea şi, mai ales, atât de răi pe cât sunt alţii. O ilustrare semnificativă a toleranţei faţă de sine e înţelegerea pe care o avem faţă de tabieturile noastre.
2. Toleranţa faţă de cei apropiaţi (complezenţa)
Iubirea se exprimă întotdeauna – şi uneori în chip iraţional – ca toleranţă: suntem foarte îngăduitori cu copiii noştri, cu cei din familia noastră sau cu unii prieteni. Acceptăm din partea lor derapaje care, în cazul altora, ni se par inacceptabile. Intr-o familie, trebuie să te acomodezi la particularităţile fiecărui membru ca la un dat, de care, în condiţiile curente, nu ai cum să te îndepărtezi. E inevitabil să cazi la învoială, să te obişnuieşti cu modul partenerului de a rula (sau nu) tubul de pastă de dinţi, cu deprinderile lui alimentare, cu tabieturile lui sau ale întregului neam.
3. Toleranţa în societate (indulgenţa, complicitatea şi resemnarea)
E foarte răspândită, în viaţa zilnică, varianta – să zicem – „slabă” a toleranţei, numită indulgenţă. Ştii că are loc o neregulă, nu consimţi la comiterea ei, dar o treci cu vederea, te preface că nu iei notă de existenţa ei. Indulgenţa e, prin urmare, tendinţa de a tolera ceea ce ţi se pare neesenţial sau inevitabil. Comună este şi o formă ceva mai „tare” a toleranţei: complicitatea, consimţirea tacită. Nu mai poţi trece cu vederea o neregulă, dar decizi, în virtutea unui calcul pragmatic, să o îngădui. În sfârşit, pe o altă treaptă, avem uneori de-a face cu o specie mai sumbră a toleranţei: resemnarea. Vezi neregula, o respingi interior, dar o suporţi, o înduri, ca pe ceva inevitabil.
De regulă, adopţi resemnarea fie pentru că nu crezi în posibilitatea rectificării situaţiei fie pentru că, dintr-un motiv sau altul, vrei să salvezi aparenţele. Ori, nu se poate vorbi despre toleranţă decât atunci când admitem că celălalt are o părere diferită de a noastră, când acceptăm că are dreptul la aceasta şi căutăm împreună cu el un mod de a gospodări această diferenţă astfel încât să nu devină culpabilizantă. Toleranţa este înclinaţia, sau decizia, de a accepta lucruri pe care anumite criterii le-ar define ca inacceptabile. E cădere la învoială cu ceva care te contrariază.
În sistemul de învăţământ românesc, activitatea educativă extraşcolară reprezintă spaţiul aplicativ în care, prin forme specifice, se permite transferul şi aplicabilitatea cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor dobândite în şcoală.
Activitatea extraşcolară oferă o oportunitate pentru crearea de condiţii egale de acces la educaţie, în vederea dezvoltării depline a potenţialului personal şi pentru reducerea inechităţii şi excluziunii sociale.
Activitatea extraşcolară dezvoltă gândirea critică şi stimulează implicarea copiilor în actul decizional, în contextul respectării drepturilor omului şi al asumării responsabilităţilor sociale, realizându-se, astfel, o simbioză între componenta cognitivă şi cea comportamentală. Acest tip de activitate are mereu în atenţie nevoia de adaptare la cerinţele individuale, diverse, ale tuturor copiilor, la interesele de cunoaştere şi potenţialul lor. Contextele create de diversele modalităţi de concretizare a acestui tip de educaţie în școli (proiecte, manifestări culturale, aplicaţii tematice, etc.), oferă posibilitatea abordărilor interdisciplinare, cross-curriculare şi transdisciplinare, exersarea competenţelor şi abilităţilor de viaţă într-o manieră integrată, de dezvoltare a personalităţii.
În secolul al XXI-lea, drumul către o educaţie armonioasă nu este simplu, ci impune o colaborare eficientă între instituţiile de învăţământ care construiesc baza educaţională şi organizaţiile non-guvernamentale care completează şi pot desăvârşi procesul educaţional.
Se impune ca procesul educațional să fie educativ, interdisciplinar, complex, să-i pregătească pe copii armonios, să le dezvolte în egală măsură capacităţi şi atitudini în învăţare (curiozitate, iniţiativă, creativitate), cât şi capacităţi, deprinderi şi atitudini ce ţin de dezvoltarea socioemoţională.
Este o modalitate excelentă de învăţare prin distracţie. Prin joc, participanţii vor descoperi noţiuni cheie precum: cooperare, toleranţă, nediscriminare, respect, responsabilitate şi implicare.
Cred tot mai mult că aceste activități sunt direcția de dezvoltare a învățământului de azi și de mâine. Jocul ajută copiii și tinerii să-și dezvolte personalitatea, să-și stimuleze imaginația și creativitatea, dar mai ales să devină sociabili și să deprindă importanța unor valori ca: spiritul de echipă, cooperarea, respectul și parteneriatul. Și nu în ultimul rând, prin jocurile și activitățile caracteristice, ce au avut loc cu ocazia desfășurării activităților educative organizate de “Ziua toleranței” copiii și tinerii învață ce înseamnă disciplina, autocontrolul, responsabilitatea individuala și de grup
Important de consemnat aici mi se par a fi vorbele unui citat din Tom Peters – scriitor american, co-autor de carte de afaceri cea mai bine vândută din toate timpurile – care spunea: „Îmi imaginez un sistem educațional ce recunoaște că învățarea este firească, că a-ți place să înveți este normal și că învățarea autentică înseamnă învățare pasionată. Un curriculum școlar ce apreciază întrebările mai mult decât răspunsurile, creativitatea mai mult decât reproducerea informațiilor, individualitatea mai mult decât conformismul și excelența mai mult decât realizările standard.”.
www.canva.com/design/DAG5YAlxoqQ/hp_dpoF77pXZ4XIA0tMAhQ/watch
* * *
Notă. Ambele videoclipuri sunt realizate cu ocazia desfășurării activităților de Ziua Toleranței. Am vrut să evidențiez aplicabilitatea noțiunilor discutate la școală, care își găsesc ecoul prin activitățile extrașcolare, la care au participat cei 3 elevi ai liceului. Consider că prin astfel de activități se pot valorifica exemplele de bune practici, atât pentru instituțiile organizatoare, cât mai ales pentru elevii implicați să promoveze valorile educaționale ale școlilor românești.
Bibliografie
1. Andrei Barna (coordonator): „Îndrumar metodic pentru practică pedagogică”, Editura Europlus, Galaţi, 2006;
2. Alexandru Gheorghe ş.a.: „Dirigenţia şi Consilierea – ghid metodologic”, Editura „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2006;
3. „Didactica Pro” – Revistă de teorie şi practică educaţională, Nr. 4 (32), 2005, Chişinău, Moldova;
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.