Cuvântul procrastinare provine din termenul latin „pro”, care înseamnã înainte, și „castinus”, care înseamnă ieri (Van Wik, 2004). Conform DEX, a procrastina înseamnă a amâna sau a întârzia începerea execuției unei sarcini; a temporiza, a tărăgăna, a tergiversa. Una dintre primele cercetări care vizau procrastinarea a fost realizată în anul 1978, prin intermediul unui chestionar care încerca să măsoare prezența acestui fenomen și care ajungea la concluzia că 15% dintre respondenții care au fost intervievați au confirmat că uneori procrastinează, în timp ce 1% au rãspuns că procrastinează în mod sistematic. De asemenea, în 2006, în urma unei alte cercetări, aceste procente au crescut în mod simțitor, pânã la aproximativ 60% în cazul celor care procrastinează uneori și cu 2% în cazul celor care procrastineazã sistematic (Steel și Konig, 2006).
Analiză teoretică a conceptului
Ce este procrastinarea?
Consultarea literaturii de specialitate privind fenomenul procrastinării oferă mai multe tipuri de definiții ale acestui fenomen, conform cărora procrastinarea presupune amânarea sau renunțarea la sarcini într-un mod irațional, acestea fiind amânate într-un mod voluntar, chiar dacă individul conștientizează că această strategie poate implica costuri negative (Steel, 2010). Conform altei definiții, procrastinarea apare atunci când beneficiile amânării sunt vizibile în prezent, în timp ce costurile vor fi suportate în viitor, aspect care îi determină pe indivizi să amâne pe mâine activitățile fără să conștientizeze că atunci când acel mâine va deveni azi amânarea se va produce din nou (Akerlof, 1991). Procrastinarea mai este definite ca reprezentând o modalitate prin care un individ urmărește un anumit program stabilit de el însuși sau impus din exterior în realizarea unei activități (dificultățile pe care un individ le întâmpină atunci când încearcă să urmăreascã o planificare bine stabilită) (Milgram et. Al., 1988), sau procrastinarea presupune a lăsa deoparte ceea ce este necesar pentru a atinge un scop (Lay et. Al., 1992). Procrastinarea presupune sentimentele pe care un individ le resimte, în termeni de stres și disconfort psihologic, dupã ce acesta amână sau dă greș în procesul de finalizare a unei activităț (Bridges și Migul, 1997) și totodată reprezintă procesul de amânare a sarcinilor pe care un individ trebuie să le îndeplinească până în punctul în care acesta începe să resimtă un sentiment de discomfort (Fritzche et. Al., 2003).
În urma analizei și studierii de-a lungul anilor a acestui fenomen, diverși autori au clasificat indivizii care procrastinează în mai multe categorii. În primul rând, avem individual care procrastinează doar uneori și care se referă la acei indivizi care cred despre ei înșiși că procrastinează uneori (Van Wik, 2004). Procrastinatorul cronic, care este acea categorie de indivizi care procrastineazã aproape în toate aspectele vieții lor (Ibidem, 2004). Procrastinatorul relaxat caracterizează indivizii care încearcă să evite stresul cât mai mult cu putință, iar pentru a realiza acest lucru tind să renunțe la anumite activități sau să subevalueze activitățile dificile concentrându-se mai mult asupra activităților distractive sau care au o importanță minoră pe termen lung. Acest tip de individ poate fi foarte atașat de alți indivizi și preocupat de atenție și confirmări din partea celorlalți indivizi atunci când vine vorba despre propriul comportament (Ibidem, 2004). O altă categorie o reprezintă procrastinatorul auto-distructiv, care include indivizii care prezintă aversiune față de sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească, fiind dependenți de timp. Scopul acestor indivizi este acela de ași proteja stima de sine, considerând că sarcinile cu care se confruntă pot să i-o pună în pericol (Lay et. Al., 1992). Procrastinatorul pasiv, care descrie categoria de indivizi care nu pot lua decizii deoarece nu au abilitatea de a se hotărî în ceea ce privește strategia potrivită și de a o pune în aplicare. Aceștia simt presiunea pe care le-o impune apropierea termenului limită adoptând o atitudine pesimistă în ceea ce privește rezultatele muncii lor. Nu în ultimul rând, aceștia dezvoltă sentimente de vinovăție și depresie care îi fac sã renunțe la sarcini (Chu și Choi, 2005). Pprocrastinatorul activ, reprezintă acea categorie de indivizi care sunt capabili să ia decizii în funcție de timpul pe care îl au la dispoziție, suspendându-și unele activități pentru a se concentra asupra altora. Acești indivizi se bucură de sentimentul muncii sub presiune simțindu-se motivați și văzând în termenele limitã niște provocări. Aceastã perspectivă îi determină sã-și finalizeze sarcinile în ultimul moment (Ibidem, 2004). Procrastinatorii naivi sunt indivizii care nu sunt conștienți de problemele de auto-control pe care le vor avea în viitor atunci când vor trebui să finalizeze o sarcină (O`Donoghue și Rabin, 2004). Iar nu în ultimul rând, avem procrastinatorii sofisticați, care reprezintă acea categorie de indivizi care sunt conștienți de problemele de auto-control pe care le vor avea în viitor, atunci când vor trebui să finalizeze o sarcinã (Ibidem, 2004).
Cauzele procrastinării
Există multiple motive datorită cărora ajungem să procrastinăm. Printre acestea putem aminti aversiunea față de sarcină, plictiseala pe care unele sarcini o produc, frica de eșec, dorința de a atinge perfecțiunea, sindromul ultimului-minut, lipsa motivației față de îndeplinirea unei sarcini, frica de succesul pe care l-ar putea conferi îndeplinirea unei sarcini, confuzia, rușinea, rebeliunea și rezistența, deficitul de competențe, teama de a nu fi adecvat pentru sarcina respective, lipsa capacității de organizare a unei sarcini, disconfortul, mândria, ostilitatea față de o sarcină sau obișnuința de a amâna (Watson, 2011; Milgram et. Al., 1988).
În urma unei cercetări care analiza prin intermediul RMN-ului ce tip de conexiuni neuronale întră în acțiune în momentul în care un grup de indivizi erau puși în situația de a alege între acțiuni care implicau recompense monetare, dar care variau în funcție de întârzierea cu care erau îndeplinite, s-a observat activarea a două sisteme principale: activarea unor componente ale sistemului limbic, asociate cu existența dopaminei, incluzând cortexul paralimbic care se activează în general atunci când discutăm despre decizii care implică recompense immediate, și regiunile laterale ale cortexului prefrontal și parietal care sunt implicate în general în cazul alegerilor intra temporale (McClure, 2004).
O altã disciplină care încearcă să explice mecanismele care stau în spatele procrastinării este psihologia. Se consideră în mod general, că procrastinarea poate avea unele consecințe dăunătoare, precum riscul apariției unor disfuncții psihologice (Bridges și Roig, 1997). Imaginea pe care o avem despre noi înșine ne afectează puternic deciziile pe care le luăm, nivelul de efort pe care suntem dispuși să îl alocăm unei sarcini, persistența în a realiza sarcina respectivă, rezistența la stres sau modalitatea în care performăm acțiunile necesare pentru a îndeplini o sarcină (Klassen et. Al., 2007). Chu și Choi (2005), sunt autorii care afirmă că există o relație inversă între percepția asupra propriului grad de eficiență, definit drept credința pe care un individ o are despre capacitatea sa de a atinge cu succes un obiectiv, și procrastinare. În acest sens, percepția pe care o avem asupra propriului grad de eficiență joacă un rol important în formularea procesului care presupune începerea, parcurgerea între percepția asupra propriului nivel de eficiență și modalitatea în care individul reușește să realizeze o planificare detaliată a etapelor necesare îndeplinirii unei sarcini, în sensul în care prima variabilă o influențează pe a doua (Klasen et. Al., 2007).
Impulsivitatea este un alt factor care poate determina procrastinarea. Aceasta presupune distragerea atenției individului de la sarcina principală pe care trebuie să o îndeplinească și concentrarea asupra unor sarcini mult mai puțin importante. Distragerea atenției afectează procese cognitive importante precum auto-controlul, concentrarea și motivația. Din acest punct de vedere, tentația este una din vehiculele comportamentului impulsiv.
Analiza intervenţiilor experimentale și propuneri pentru posibile alte studii/ investigații experimentale
Procrastinarea academică
Aproximativ 40% dintre studenți declară că suferă de procrastinare academică (Fritzsche et. Al, 2003), iar alți autori (Moon și Illingworth, 2005), consideră că procentul studenților care procrastinează oscilează între 25% și 50%, depinzând de activitățile academice pe care trebuie să le îndeplinească. O altă statistică afirmă că rata procrastinării în rândul studenților este cuprinsă între 70% și 95%, în timp ce rata procrastinatorilor cronici este cuprinsă între 20% și 30% (Klassen et. Al., 2007). Într-un experiment realizat cu 95 de studenți, a reieșit că aceștia apelează la o strategie de amânare sistematică a finalizării sarcinilor academice până aproape de termenul limită (Howell et. Al., 2006). Datele prezintă o creștere semnificativă a ratei lucrărilor finalizate de către studenți în apropierea termenului limită. Aceste date nu sunt reprezentative doar la nivelul studenților ci pot fi extrapolate inclusiv la nivelul corpului profesoral.
Procrastinarea academică este corelată cu stări precum anxietatea, depresia, atenția scăzută, dificultatea de a lua decizii, nivelul scăzut de stimă de sine, frica de eșec, întârzierea redactării lucrărilor scrise. Existã o serie de mecanisme care au fost folosite dea lungul timpului în încercarea de a stopa efectele negative pe care procrastinarea academică le are asupra studenților. În acest sens, în programele universitare au fost introduse și predate tehnici care să-i ajute pe studenți să-și dezvolte competențele de management al timpului. Trebuie specificat că procrastinarea nu este o problemă exclusivă a incapacității de organizare a timpului și a competențelor de studiu, ci implică interacțiunea unui număr complex de variabile de ordin psihologic (Bridges și Roig, 1997). Printre strategiile care sunt sugerate drept mecanisme inhibatoare ale procrastinãrii se numãrã oferirea de suport academic centrat pe nevoile studentului, existența unor ateliere în care studenții își oferă feedback reciproc și se obișnuiesc cu practicile academic, introducerea unui model pedagogic bine formulat care să trateze tehnicile de redactare academică, procesul de integrare permanentă de către profesor a feedback-ului care vine din partea studenților și existența unor ateliere și conferințe în care studenții să se obișnuiască cu vorbitul în public și modelul interacțiunii academic (Fritzsche et. Al, 2003).
Un alt element care poate duce la apariția procrastinării este anxietatea. Având în vedere că aceasta poate fi un rezultat direct al fricii și îngrijorării, una din strategiile prin care poate fi evitată este amânarea sistematică a sarcinilor. Cu toate acestea există și o perspectivă pozitivă asupra procrastinării. În urma unui experiment desfășurat pe 230 de studenți, autorii concluzionează că unii indivizi procrastinează în mod intenționat deoarece munca sub presiune le crește șansele de a-și finaliza activitățile, inclusiv la un nivel calitativ superior. Pe de altă parte, această idee este criticată de rezultatele unui alt experiment, desfășurat pe 311 studenți, unde apare ideea că indivizii care își amână activitățile până în ultima clipă crezând că o să producă o lucrare mai bună nu fac decât să se autoamăgească, deoarece rezultatele empirice nu aduc dovezi în această direcție. Explicația autorilor pentru acest tip de argumente este că ceea ce fac de fapt elevii este să se simtă mai puțin vinovați pentru amânarea activităților găsindu-și astfel de motivații (Simpson și Psychyl, 2009). Alte cercetări evidențiază corelația negativă dintre gradul de anxietate și notele primite de studenți, în sensul în care cu cât aceștia sunt mai anxioși cu atât obțin note mai mici (Fritzsche et. Al, 2003).
Un studiu realizat de Rosário, Costa, Núñez, González-Pienda, Solano și Valle în 2009 și-a propus să cerceteze în ce măsură au impact variabilele socio-personale asupra comportamentului de procrastinare academică, având în vedere că rolul variabilelor familiale și educaționale nu este încă unul clar definit. Ca urmare, pe baza unui eșantion de 580 de elevi (47,8% bărbați și 52,2% femei), cu vârsa cuprinsă între 11 și 17 ani, rezultatele au arătat că nivelurile de amânare asociate cu procrastinarea tind să crească odată cu nivelul avansării în vârstă, iar în ceea ce privește educația părinților, a mamelor în special, s-a demonstat o asociere invers proporțională cu procrastinarea academică, adică atunci când nivelul de educație este crescut, procrastinarea tinde să scadă. Părinții mai educați, de obicei, ocupând posturi profesionale de o importanță socială mai mare, acordă mai mult timp studiului și învățaării copiilor lor, considerându-le instrumente importante pentru succesul academic și social al acestora. Prin urmare, ei încearcă să încurajeze această etică profesională la copiii lor și astfel copii internalizează importanța pe care parintii le-o atribuie succesului academic și tind și ei să adopte comportamente coerente cu aceasta percepție (Scher & Ferrari, 2000). Concluzionând, nivelurile de procrastinare academică cresc cu nivelul de clasă, fapt care trebuie susținut de cercetări ulterioare, odată ce nu s-au găsit alte date referitoare la școlarul mijlociu, dar, sudiile subliniază faptul că amânarea este mai probabil să se găsească la vârste mai tinere (van Eerde, 2003), iar educația părinților este asociată în mod semnificativ cu amânarea, în sensul că, cu cât este mai mare nivelul de educație al părinților, cu atât comportamentul de procrastinare este prezent în mai mică măsură la copil. Un fapt interesant care a apărut în acest studiu și pe care l-au confirmat și altele, este că numărul de frați este relativ pozitiv relaționat cu procrastinarea academică (cu cât sunt mai mulți frați, cu atât procrastinarea crește).
O serie de studii au asociat procrastinarea cu câteva variabile de personalitate, cum ar fi stima de sine scăzută, încrederea în sine scăzută, perfectionismul înalt, imobilitatea competitivă, impulsivitatea disfuncțională, depresia și anxietatea (Ferrari și Díaz-Morales, 2007; Flett, Hewitt, și Martin, 1995; van Eerde, 2003). Rezultatele acestor studii au arătat că procastrinarea ca trăsătură a fost asociată negativ cu conștiinciozitatea, ca urmare predispoziția de a te angaja în comportamente de amânare poate fi explicată printr-o lipsă a conștiinciozității (Lay, Kovacs, Danto, 1997). Conștiinciozitatea scăzută a apărut ca cea mai influentă componentă a procrastinării. Neuroticismul a avut un rol mai slab în studiile anterioare (Schouwenberg & Lay, 1995; Johnson & Bloom, 1995) și a fost în principal legat de aspectul impulsiv al acestui fenomen. Fațeta de fantezie a deschiderii spre experiență are elemente care evaluează imaginația și visarea cu ochii deschiși, atribute care pot constitui un avantaj în rezolvarea problemelor creative, dar atunci când sunt combinate cu conștiinciozitatea scăzută, neuroticismul și introversiune pasivă, este probabil ca ele să fie o altă componentă a amânării, ceea ce duce la procrastinare.
Cercetări viitoare ar trebui să fie îndreptate spre explorarea rădăcinilor și a cursului de dezvoltare a anxietății fiziologice mai mari la cei care procrastinează, verificarea continuă a calității psihometrice a măsurii „Procrastinarea și conștiinciozitatea” (Lay et al., 1998) fiind un contribuitor considerabil la acest proces. Studiile ulterioare ar putea de asemenea examina, relația dintre feedback și comportamentele de scriere pe o perioadă mai lungă decât un semestru/ o lucrare. Ne așteptăm ca tendința unui participant de a amâna să nu mai fie afectat în mod semnificativ prin primirea de feedback, cu toate acestea însă, în timp, obiceiurile de scriere ale acestor studenți s-ar putea schimba. În plus, proiectele de teze și disertații mai lungi oferă mai multe oportunități de amânare (Pychyl, Morin și Salmon, 2000), astfel încât cercetările care se întind pe perioade mai lungi de timp ar putea identifica acele puncte din procesul de scriere, la care feedback-ul este deosebit de util. Totodată studii vitoare ar putea demonstra existența, pe lângă conștiința scăzută, și a altori contribuitori în procesul de amânare. Luarea în considerare a amânării ca un subset al conștiinței poate fi o situație de suprasimplificare. Cercetările viitoare trebuie să analizeze unele dintre problemele ridicate de această cercetare: diferențele de vârstă în comportamentul procrastinator, conceptualizarea amânării ca trăsătură multidimensională versus cea unitară și rolul neuroticismului în amânare.
Sugestii pentru contracararea procrastinării
Una dintre cele mai importante strategii prin care pot fi atinse aceste obiective este impunerea unor mecanisme de auto-control. Auto-controlul poate fi definit ca inhibarea tendințelor dominante pe termen scurt, cu scopul de a atinge niște rezultate mult mai bune pe termen lung (Ackerman et. Al., 2009). Într-un studiu longitudinal realizat pe 1.000 de copii, din momentul nașterii până la vârsta de 32 de ani, care avea drept scop observarea existenței unei corelații între gradul de auto-control și nivelul de sănătate, dependența de substanțe interzise, gradul de avuție și infracțiuni juridice, a rezultat că indivizii care aveau o capacitate mai mare de autocontrol se aflau pe o poziție superioară din punct de vedere al criteriilor amintite comparativ cu cei care dădeau dovadă de un grad de auto-control mai scăzut (Moftitt et. Al., 2011).
Într-un alt studiu longitudinal realizat într-o grădiniță, al cărui scop era observarea tipului de corelație dintre amânarea gratificărilor și rezolvarea rapidă a sarcinilor (fără ca rapiditatea să scadă calitatea muncii), a reieșit o corelație pozitivă. Procesul de amânare al rezultatelor este o formă de rațiune, care stă la baza capacității de a ne atinge scopurilor într-un sens optim. Astfel, atunci când ne concentrăm pe realizarea unei sarcini, rațiunea acționează ca un inhibator asupra tentației de a ne îndrepta atenția asupra activităților care nu sunt relevante. O altă concluzie a studiului o reprezintă ideea că gradul de auto-control al copiilor acționa ca un predictor semnificativ al performanței școlare din următoarea perioadă.
Pentru a combate procrastinația academică, unii autori sugerează că am putea începe prin dezvoltarea strategiilor de predare și prin promovarea comportamentelor bogate în abilități de învățare autoreglementate în cadrul familiei. Este esențial să convingem educatorii de importanța promovării proceselor de învățare autoreglate, de exemplu prin formularea de obiective, monitorizarea progresului, gestionarea timpului și punerea accentului pe promovarea experiențelor de succes (Rosário, Mourão, Núñez, González-Pienda & Solano, 2009). Părinții ar putea ajuta la prevenirea amânării prin dezvoltarea abilităților de studiu la copii, care să le permită să evite distragerile (de exemplu, studiind în locuri confortabile și liniștite, păstrând biroul lor, realizând un plan de lucru la domiciliu, oprind televizorul și telefonul mobil , etc.). Aceste aspecte ar putea contribui la creșterea angajamentului elevilor față de sarcini și la învățarea acestora de a amâna satisfacerea, dimensiunile esențiale în promovarea competențelor puterii de voință și prevenirea procrastinirii academice (Rosário et al., 2005). În același timp, așteptările de realizare pot fi induse de procrastinatori, de exemplu prin realizarea unor planuri de lucru care să includă obiective intermediare, un cadru de lucru adecvat și atribuirea unui timp suficient pentru performanța sarcinii (Rosário et al., 2007). Aceste strategii de învățare, utilizate frecvent în intervențiile cognitiv-comportamentale, sunt indicate în mod specific pentru o gestionare eficientă a timpului, dar ele pot avea un impact semnificativ și asupra prevenirii procrastinirii academice (Schouwenburg, 2004).
Stresul este o altă variabilă puternic corelată cu procrastinarea. În ceea ce privește strategiile de controlare a acestuia, unele dintre cele mai eficiente se dovedesc a fi strategiile orientate pe sarcini, fiind mai bine să te concentrezi asupra sarcinilor imediate, dar care sunt importante, strategiile orientate pe emoții, în sensul reducerii factorilor emoționali care pot fi induși de stres, strategiile orientate pe evitare, în sensul în care indivizii trebuie să se controleze ca să nu ignore problemele importante sau să-și concentreze atenția asupra altor elemente. Atunci când ne confruntăm cu o activitate care produce un rezultat, putem anticipa mulțumirea pe care o vom extrage dacă vom rezista tentațiilor și vom atinge rezultatul respectiv, dar și rușinea pe care o vom simți dacă nu vom reuși acest lucru. Anticiparea emoțiilor pe care le vom experimenta, în urma unor acțiuni, ne poate ajuta să ne ordonăm preferințele, acționând ca niște indicatori care să ne ghideze decizia (Patrick et. Al., 2009).
O altã strategie potrivită pentru a combate procrastinarea este conștientizarea acestei probleme. Odată realizat acest lucru, în sensul în care putem identifica efectele pe care procrastinarea le are asupra noastră există șanse mai mari de a combate acest fenomen.
Impunerea de constrângeri poate fi din nou o strategie eficientă, dar doar în cazul în care aceasta vine din partea noastrã, nefiind impusă din exterior (Ariely și Wertenbroch, 2002). Strategia auto-controlului poate avea uneori efecte negative asupra indivizilor. În acest sens, o doză prea mare de auto-control într-un anumit domeniu poate duce la diminuarea gradului de auto-control în altul. Dacă auto-controlul este bazat pe suprimarea unor porniri care pot fi dăunătoare, rezultatele experimentale sugerează că suprimarea excesivă a acestora poate duce la amplificarea lor. Indivizii care se aflau într-un grup care încerca să-și reprime dorința de a fuma, au ajuns să fumeze mai mult decât indivizii din grupul de control. Se consideră că suprimarea tentației presupune existența a două etape. În primul rând un proces de operare, conștient, care încearcă să suprime elementele care ar putea să ne distragă atenția și de monitorizare și de căutare a tentațiilor care ar trebui suprimate. Iar în al doilea rând, un proces care tinde să aibă efecte negative deoarece ne face să ne gândim obsesiv la tentațiile pe care vrem să le suprimăm, acestea devenind foarte prezente în gândurile noastre (Erskine et. Al., 2010).
Bibliografie
Fritzsche, B. A., Young, B. R., & Hickson, K. C. (2003). Individual differences in academic procrastination tendency and writing success. Personality and Individual Differences, 35(7), 1549-1557.
Klassen, Robert M., Lindsey L. Krawchuk, ºi Sukaina Rajani. 2008. „Academic procrastination of undergraduates: Low self-efficacy to self-regulate predicts higher levels of procrastination.” Contemporary Educational Psychology 33: 915-931.
Lay, C., Kovacs, A., & Danto, D. (1998). The relation of trait procrastination to the big-five factor conscientiousness: an assessment with primary-junior school children based on self-report scales. Personality and Individual Differences, 25(2), 187-193.
Rosário, P., Costa, M., Núñez, J. C., González-Pienda, J., Solano, P., & Valle, A. (2009). Academic procrastination: Associations with personal, school, and family variables. The Spanish journal of psychology, 12(01), 118-127.
Scher, S. J., & Osterman, N. M. (2002). Procrastination, conscientiousness, anxiety, and goals: Exploring the measurement and correlates of procrastination among school-aged children. Psychology in the Schools, 39(4).
Watson, D. C. (2001). Procrastination and the five-factor model: A facet level analysis. Personality and individual differences, 30(1), 149-158.