EDICT

O modalitate de terapie comportamentală este și predarea pozitivă, care are la bază principiile psihologiei cognitive, considerată strategie de intervenție folosită la școlarii mici ce au probleme serioase în procesul de învățare. Prin intermediul ei, elevii „pot fi direcționați spre o etapizare a momentelor pe care trebuie să le parcurgă pentru dezvoltarea unei reacții adecvate.” (Neamțu, C., 2003, p. 98). Aceste răspunsuri pe care trebuie să le dea sunt considerate mecanisme de coping mai ales în tulburarea internalizată și în problemele provocatoare, ale tulburării externalizate, care pot duce la un eșec în procesul de învățare. Folosirea predării pozitive are ca finalitate dezvoltarea unor abilități necesare pentru învățare, abilități care stau la baza mecanismelor procesului de învățare în condițiile tulburărilor comportamentale. Acest lucru nu se poate realiza fără oferirea unui curriculum adaptat nevoilor speciale ale elevilor, unde este vizată dezvoltarea stimei de sine a copiilor prin afirmații pozitive, dezvoltarea sentimentului propriei valori la elevi și înlocuirea Realizarea acestor mecanisme nu este simplă iar învățătorul trebuie să promoveze activități didactice prin metode pozitive, care să-l încurajeze pe școlarul mic în abordarea și conștientizarea actului de învățare.

Un aspect important în cadrul predării pozitive este preocuparea în abordarea aspectelor observabile care le permite elevilor accesul în realitate, adică accesul direct la comportamentul observabil. De aceea este necesară o abordare asupra motivelor care vizează procesele inconștiente care stau la baza comportamentelor vizibile și unde cel mai important lucru este să observăm direct manifestările copilului. Actul de observare atentă a comportamentelor se face prin fișe de observare, care ghidează această etapă și ușurează munca învățătorului, deoarece fișele investighează și definesc comportamentul prin antecedente, comportament operaționalizat și consecințe.

În cadrul predării pozitive, moștenirea genetică este considerată foarte importantă, deoarece ea poate să determine limitele a ceea ce un elev poate învăța, însă acest lucru se aplică la tipurile de comportament de care învățătorul este foarte preocupat.

Un deziderat al predării pozitive este faptul că învățarea implică modificarea comportamentului și modalitate prin care noi putem ști dacă învățarea a avut loc este observarea modificărilor apărute în comportamentul copiilor. Aspectele evaluative privitoare la modificări se pot evidenția numai prin descrierea clară a fiecărei acțiuni, aspectele comportamentelor înainte și după învățare, adică procesul de operaționalizare a comportamentului problematic prin comportamente observabile și cuantificabile. Procesul de operaționalizare permite realizarea unei cuantificări a lor prin intermediul unor grile de observație într-o fază pre-intervenție și post-intervenție, ceea ce spune că școlarii mici învăță pe baza tendinței de a repeta comportamentele care sunt urmate de consecințe dezirabile sau de recompense, și tindem să nu repetăm comportamentele ale căror consecințe ni se par aversive sau sunt interpretabile ca pedepse.

În predarea pozitivă, comportamentele „sunt influențate de contextul clasei, adică de modul în care colaborează cu școlarii cu probleme speciale” (Miclea, M., 2003, p. 87). Dacă comportamentul unui elev este adecvat pentru o situație particulară este foarte probabil ca el să fie recompensat, iar dacă acel comportament nu este adecvat este foarte posibil ca el să fie pedepsit. Prin această modalitate, elevii învață repede nu doar cum să se comporte, dar și unde și când aceste comportamente sunt adecvate, ceea ce face ca anumite comportamente să apară cu mai mare frecvență într-o situație decât în alta din simplul motiv că ar putea exista mai multe oportunități de a te angaja în acel comportament. Comportamentele dobândesc aceste caracteristici contextual, rolul normelor sociale și al regulamentelor fiind acela de ghidare a elevului în direcția unui comportament acceptat, valorizat de către comunitatea și mediul respectiv.al comportamentului.

Bibliografie
Neamțu, C. (2003). Deviația școlară. Iași: Editura Polirom.