Natura a constituit încă de la cele mai vechi forme de manifestare a literaturii una dintre temele mari de inspirație ale scriitorilor, nu doar în literatura română ci şi în literatura universală. Putem vorbi de natură ca temă literară încă de la preromantici, care au înlocuit rațiunea cu sensibilitatea şi predispoziția către prezentarea caracterelor cu un adevărat cult al iubirii şi naturii. Romanticii visează iubirea în mijlocul naturii, pe malul lacului. Natura şi iubirea apar de cele mai multe ori îngemănate în literatura noastră.
Mihai Eminescu a fost de la început și un poet al naturii, deosebit în chip izbitor de cei dinainte. Aceasta este în orice caz impresia generală, pe care analiza o poate dovedi… peisajele lui nu sunt doar fragmente de univers, sunt metafore ale lui și a vorbi de pastel în legătură cu ele ar fi impropriu.
Observăm în poezia lui Eminescu latura importantă a naturii pe care o folosește în scrierile atâtor poezii. De exemplu în Somnoroase păsărele, Eminescu prezintă cadrul minunat apărut odată cu lăsarea serii., un mesaj atât de ușor de înțeles, un mesaj în care întraga natură își urmează cursul normal al vieții. Poezia pare a fi un cântec de leagăn, așa cum au considerat-o unii sau chiar o alinare a unei ființe dragi. Prin această alinare, micuțul cititor saau ascultător pășește într-o lume atât de special care îl face să-și dezvolte gusturi alese. Natura din poezia Somnoroase păsărele este personificată și acționează în antiteză literară cu elementele însuflețite cum ar fi lebăda, și păsările.
Arborele preferat de poet pentru aroma îmbătătoare a florilor este teiul. Perechile lui Eminescu se lasă îngropate în ninsoarea florilor parfumate. Un alt copac care apare este plopul, care este legat de starea de melancolie, tristeţe, amintire. Dacă codrul şi lacul constituie acompaniamentul natural al iubirii, luna plutind deasupra vastelor întinderi de apă formează cadrul adecvat ideilor filozofice. Transformarea naturii şi a vieţii, reflecţiile asupra morţii sunt privite din perspectivă selenară şi oceanică.
O altă poezie în care apare atât de bine evidențiată natura este La mijloc de codru des, poezie care explică succinct natura tipic eminesciană, alcătuită din elementele planului terestru și cele ale planului cosmic, acestea îmbinându-se direct cu sentimental de admirație care participă la dezvoltarea gustului estetic. Tot acest cadru natural al poeziei se reflect perfect în apă și care este accentuat de luminiș, trestie, păsări, aluniș.
La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.
Natura din această poezie pare a armoniza întreaga lume cuprinsă în această vrajă, iar planul terestru se îmbină foarte bine cu cel cosmic. Natura este spațiu de reflacție și meditație pentru cei care știu să vadă și să simtă acest lucru.
Un alt poet care a cântat în mod deosebit natura este George Coșbuc și un lucru care se poate remarca în poeziile sale este optimismul liric în care poetul prezintă elemente ale naturii într-o atmosferă de veselie și joc în poeziile: Vestitorii primăverii, Concertul primăverii, Nuntă în codru.
Pastelul coșbucian apare ca o dovadă a dragostei poetului nu atât pentru natură, cât mai ales pentru oamenii care trăind în sânul ei, îi smulg roadele printr-o mucă continuă. Tocmai pentru că poetul privește natura prin ochii omului activ, dintre anotimpuri, vara este cel mai mult cântată. Acesta este cu precădere, anotimpul muncilor agricole, când oamenii se pierd pe dealuri și văi, cu oile la pășune, sau se risipesc lucrând în lanurile de grâu. Coșbuc cântă vara și pentru că într-o viziune mitologică păstrând străvechi ecouri, el este un poet al soarelui, al luminii pentru că el consideră natura drept un leagăn primordial al vieții și al morții. Calendarul veri apare astfel ca un calendar soloar al muncii, al pregătirii și recoltării roadelor, al biruinței omului asupra naturii căreia-i smulge, printr-o zilnică trudă, cele necesare traiului.
În poezia Vestitorii primăverii, Coșbuc își exprimă sentimentele de bucurie pentru reîntoarcerea păsărilor călătoare, acentuând motivul pentru care acestea sunt bucuroase să se întoarcă. Evidențiând elementele minunatei naturi, Coșbuc încearcă să le transmită păsărilor motivul pentru care trebuie să se reîntoarcă în țară, accentuând motivul predominant și anume, natura. În acest mod la întoarcere, păsările pot revedea „câmpia”, „crângul,” „vânturi line”, „calde ploi”, „florile-n câmpie”.
Și-acum veniți cu drag în țară!
Voi revedeți câmpia iară,
Și cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aș vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Și nopțile cu poezie
Și vânturi line, calde ploi
Și veselie.
Voi toate le luați cu voi
Și iar le-aduceți înapoi!
Descrierile lui Coșbuc surprind o natură plină de viață, mereu în schimbare, cu oameni perfect integrați fenomenelor înconjurătoare. Ciclul zilelor și al nopților, ciclul anotimpurilor își găsesc sub pana lui Coșbuc reprezentări memorabile. Repetata trezire la viață a naturii, dimineața, prilejuiește poetului, în Faptul zilei, o construcție poetică în care nemișcarea tulbure de dinaintea zorilor, zugrăvită în culori palide, face loc încetul cu încetul, tumultului declanșat de ivirea soarelui. Mai întâi… vântul cel fără pace / Începe să cânte-n brădet, apoi Încep să se miște greoaie, / Făpturi purtătoare de ploaie, pentru ca brusca apariție a astrului zilei să anime totul într-o explozie de lumină, de culoare: E-n flacără bolta senină, / Și fără întrerupere acum/ Se varsă tăcută lumină, și de sunete : Murmurul din dealuri pătrunde / Prin văi, și din vale-n păduri, / Ca-n farmec, eu nu știu de unde / E plin de mișcare pământul,/ Și cântă și codrul și vântul / Și-o mie de guri.
Coșbuc descrie cu multă originalitate anotimpul atât de îndrăgit de copii, iarna, punând accent pe fulgii ce coboară din cer, pe norii care se strâng deasupra satului, parcă vestind răzbunarea. Desi nu este soare, vântul este liniștit, iar vuiet năvalnic vine după drum. În Iarna pe uliță, Coșbuc pictează par că un adevărat tablou aflat în mișcare și care stă parcă să fie admirat. Fiecare cititor al acestei poezii își poate imagina câtă bucurie poate produce o astfel de poezie citită poate la gura sobei. Totul pare a fi un peisaj de basm din care nimeni nu ar mai vrea să iasă, un peisaj pe care unii l-ar opri în loc dacă timpul ar permite aceasta. Micii școlari rămân mult pe gânduri după citirea acestei poezii, imaginându-și ce bucurie, ce entuziasm și câtă pace ar putea produce un asemenea tablou.
La celălat capăt, pastelul “Vara” produce aceeași bucurie și același entuziasm, stârnite acum de o altă minune a naturii și anume, splendoarea prin care acest anotimp își face simțită prezența.
Priveam fără de ţintă-n sus –
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Fiecare moment al naturii este unic și își are farmecul ei, de aceea putem remarca și în această poezie unicitatea momentului descris. Modul în care plutește norul în seninul verii este uimitor, felul în care micile viețuitoare, prin cântecle lor trăiesc armonia naturii și mai ales felul în csare trebuie admirat Ceahlăul, care este asemuit cu un uriaș pus de paza țării noastre. Pastelul acesta este de-a dreptul un imn închinat naturii, bogăției și mai ales trăiniciei ei. Pare că în timp ce înaintezi citind această poezie, ești cuprins de o bucurie de nestăpânit care face vara să fie și mai frumoasă. Există parcă un neistovit ritm vital în care spicele joacă în vânt, flăcăii și fetele cântă, mieii zburdă, iar graurii suri zburau.
Un alt mod poet care a subliniat cu o deosebită acuratețe timpul în poeziile sale este Vasile Alecsandri, poet care indiferent de locul în care s-ar găsi, acasă sau în altă țară, acesta dă referințe despre timpul de afară.
Timpul e foarte urât scrie el de la București, Paulieni. Timpul rău m-a împiedicat să mă instalez la Passy, îi scrie lui George Bengescu în 1885de la Paris. Aceluiași Bengescu îi dă vești în 1888 de la Mircești, despre lupta în plină vară împotriva timpului rău care s-a dezlănțuit de cincisprezece zile pe meleagurile noastre. Așadar nu numai iarna îl înspăimântă, ci orice modificare a vremii.
La Alecsandri, vom observa că nu are predilecție către o formă manumită de relief, ci peisajul liric este format din mai multe peisaje. În Doine vorbește de „lunca înverzită”și „valea tăinuită”, în Lăcrămioare de câmpia cu dulcea-i liniște, iar în Mărgăritare vorbește de plaiul frumos și îngeresc .
Marea putem observa că reprezintă un sentiment al plecării, al departării care duce spre ținutul visului, Asia frumoasă, India plină de minuni, lumea dorită a Atlanticului. Tot marea reprezintă o clae de acces spre un univers exotic.
Poetul de la Mirceşti aduce un elogiu vibrant şi sincer muncilor câmpului, ţăranului care face să rodească pământul. Publicate în volum, în 1875, pastelurile lui Alecsandri inaugurează o specie literară autonomă în literatura romană, detaşând-o de poeziile în care tema naturii acompaniază alte teme (iubirea, istoria, timpul). Astfel pastelul devine o specie lirică descriptivă, în versuri, în care eul liric (poetul) îşi exprimă sentimentele faţă de un aspect al naturii. Tablourile de natură înfăţişate de Alecsandri prezintă peisaje din zona Mirceştilor, în succesiunea anotimpurilor. După Serile la Mirceşti, sunt evocate anotimpurile: toamna (Sfârşit de toamna); iarna (Iarna, Miezul iernei); primăvara (Oaspeţii primăverii, Dimineaţa); vara (Concertul în luncă, Malul Siretului, Secerişul, Cositul). Natura din pastelurile lui Alecsandri se prezintă ca un spectacol fascinant, iar peisajul este ordonat în maniera clasică prin echilibrul dintre detaliu şi aspectul general.
Elementele picturale sunt alăturate şi creează imaginea de ansamblu. Sentimentul este de admiraţie profundă, izvorâtă însă dintr-o seninătate clasică. Talentul descriptiv al autorului se vădeşte prin folosirea figurilor de stil, care sugerează măreţia naturii. Natura lui Alecsandri provoacă acel sentiment de placută liniște sufletească, acel sentiment care produce frumosul și sensibilitatea în sufletul cititorului. În acest mod găsim în poeziile lui Alecsandri cărări încâlcite, neguri sure, umbre mortale, peșteri negre. Arbori cu ramuri încrucișate. Alecsandri reușește să pună la un loc tot ceea ce natura produce mai de preț și anume iarba vie și gingasă, vulturul care vorbește cu ciocârlia, soarele care se înțelege cu norul, fluuturul cu planta. Alecsandri nu iubește un singur peisaj, nu mimează pe un singur tablou, ci muntele, lacul, valea, marea, lunca, plaiul, câmpia intră ca forme sensibile de acceptare sau de refuz în peisajul său.
Pastelurile sunt scrise într-un loc bine ocrotit și cu un sentiment neascuns de ostilitate față de asprimile naturii. Alecsandri cântă toate anotimpurile, cu precădere iarna. În pasteluri iarna decorează sompuos natur, plopii se transformă în candelabre enorme, gerul pune la streșini o ghirlandă de cristaluri, lunca e pudrată cu mărunt mărgăritar, arborii ning steluțe, la ferestre apar crini de roze de zăpadă. Pare că întreg universul produce strălucire și în acest mod luna luminează ca un far, soarele e rotund și palind, după ninsoare apare soarele care prevevestește seninul, dar si gerul, fulgii plutesc în aer.
Toate pastelurile lui Alecsandri creează un climat liniștitor care dezvoltă un spirit de pace interioară, de contemplare permanentă a naturii.
Bibliografie
George Gană, Melancolia lui Eminescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002, p. 120
Gavril Scridon, Ecouri literare universale în poezia lui George Coșbuc, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2016, p. 458
Nicolae Constantinescu, George Coșbuc, Cântece de vitejie, Editura Albatros, București, 1981, p. 24
Eugen Simion, Dimineața poeților, Editura Cartea Românească, București, 1980, p. 197