Este literatura comunicare? E o întrebare la care încerc să răspund, ținând seama de cele două înțelesuri esențiale ale comunicării: a comunica ceva și a comunica cu cineva. Mulți cercetători consideră că scriitorul doar se exprimă, nu (se) comunică. La fel ca și în cazul comunicării conținuturilor sufletești imaginare, termenul de comunicare devine aproximativ și metaforic. Informația reală ar fi altceva.
Se spune că o parte dintre scriitori nici nu-și propun să comunice cu cititorii, ceea ce-i interesează este să-și exprime sentimentele și trăirile, prin intermediul creației, și totuși unii critici afirmă contrariul, adică ideea că artistul scrie poezia pentru o societate dată, pentru un anumit public. Chiar dacă admitem că literatura este o comunicare, ea rămâne a fi una mai puțin obișnuită, deoarece textul literar se deosebește prin structura sa de simpla informație. El permite transmiterea unui ansamblu de informații, cu neputință de comunicat prin mijloacele limbajului comun. Roman Jackobson consideră literatura artă a cuvântului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. Într-o definiție din 1921, el spunea că „obiectul științei literare nu este literatura, ci literaritatea, adică ceea ce face dintr-o operă dată, o operă literară”.
În opinia poetului Robert Frost, poezia e mijlocul prin care oamenilor li se vorbește despre lucruri pe care ei le cunosc, dar nu au cuvinte să le numească. Există, prin urmare, și o comunicare artistică, o transmitere a mesajului artistic de la scriitor la cititor, prin intermediul creației literare. Comunicarea literară este posibilă numai dacă textul poate fi decodat de cititor, dacă are o structură creată pe baza unei experiențe artistice și sociale, comune atât creatorului, cât și cititorului.
În viziunea poetului, cuvântul devine univers și mit, devine putere creatoare, miracol, forță prin care acesta participă la viața lumii, luând-o în stăpânire și re-creând-o. Pentru Ion Biberi, cuvântul exprimă întrega personalitate a individului, la toate nivelurile sale de viață. Poezia, în esența ei, este un fenomen de limbaj, desprins din limbajul unei comunități culturale. Ea uzitează, cu precădere, de valorile de sugestie ale cuvântului, care încălzit la flacăra geniului poetului, devine putere creatoare, mijloc de sugerare a celor mai adânci zone ale sufletului uman.
Liviu Rusu diferențiază logica matematică, ce guvernează limbajul poetic, de logica noțională, ce stăpânește limbajul uzual, astfel: „cuvântul poetic, nu ne mijlocește un sens, ci îl conține, nu ne transmite numai o lume, ci o întrupează, fiindcă însăși această lume s-a putut închega numai datorită cuvântului”.
Artă a limbajului care ”exprimă sau sugerează o emoție, un sentiment, o idee, prin imagine, ritm și armonie”, cum e definită, poezia s-a născut în același timp cu cuvântul. O definiție pertinentă, privind structura actului poetic, o dă Henri Delacroix în cartea sa ”Psychologie de l’Art ”. Astfel, poezia înseamnă totodată subtilitatea emoțională a versului stănescian, dezinhibarea lingvistică promovată de Arghezi, dar și ermetismul versului barbian.
În sens larg, prin literatură se înțelege totalitatea operelor scrise sau orale, care îndeplinesc o funcție artistică. Literatura, așadar, se integrează în domeniul vast al artelor, alături de pictură, sculptură, muzică, arhitectură, dans etc. Ele se disting prin materialul în care se întrupează opera de artă: materialul picturii este culoarea, materialul sculpturii este piatra, bronzul, lemnul, materialul muzicii este sunetul, materialul literaturii este limba.
Deși urmăresc același scop, emoția estetică, între arte sunt mari deosebiri impuse de limitele în care se exersează. S-au observat , de asemea și similitudini, tendințe de întrepătrundere. ”Ca pictura e poezia”, maxima lui Horatiu, exprimă o asemenea tendință, o întâlnim și în descrierile de natură, la Vasile Alecsandri, de pildă, care împrumuta pentru poeziile sale cuvântul pastel, din terminologia picturală. Relația dintre poezie și muzică e la fel de frecventă: compozitorii, apreciind muzicalitatea unor poeme, le-au pus pe muzică.
Toate dimensiunile operei literare, stil, structură, imagine, se realizează prin intermediul limbajului. Astfel, când vrem să descifrăm semnificațiile unei opere, trebuie să începem cu cercetarea acestui material în care se întrupează. Lumea operei literare este o lume fictivă, construită cu ajutorul limbajului, iar limbajul poetic nu este nici adevărat, nici fals. Opera poate trimite mai mult sau mai puțin la realitate, sau poate crea ceea ce s-a numit ”iluzia realistă”, dar, în ultimă instanță, scopul ei nu e reflectarea realului, ci crearea unei lumi noi, care, tocmai prin ficționalitatea ei, ne provoacă o impresie artistică.
Dar, literatura este mai mult decât cuvânt, iar cuvântul trebuie să transmită gânduri și să urmărească un subiect, adică să capete ”suflet ”, căci doar așa se face simțit și de ceilalți. Însă, chiar dacă acel cuvânt transmite gânduri și are un subiect, tot nu e suficient deoarece trebuie să transmită și un mesaj, pentru a putea fi înțeles și mai apoi trăit și de ceilalți, nu doar de cei care fac literatură.
Bibliografie:
– Biberi, Ion, Poezia , mod de existență, Ed. Minerva, București, 1982.
– Rusu, Liviu, Estetica poeziei lirice, EPL, București, 1969.
– Dicționar de termeni literari, Ed. Academiei, București, 1976.
– Vianu, Tudor, Dubla intenție a limbajului și problema stilului, în Arta prozatorilor români, EPL, București, 1966.