Personajul literar

Orice operă literară rămâne în mintea cititorilor prin personajele sale, personaje cu care empatizăm, uneori ne identificăm, alături de care luptăm, suferim, învingem sau suntem învinși. Termenul  de personaj provine din franțuzescul „personnage”, care, la rândul său, își are sorgintea în latinescul „persona”, cu sensul de mască de teatru, rol, actor.

Personajul literar reprezintă o instanță narativă prin intermediul căreia scriitorul își exprimă în mod indirect ideile, concepțiile în opera literară (epică sau dramatică).

Încă de la Platon și Aristotel, personajul reprezintă rezultatul unui proces de obiectivare a creatorului, el are o independență a lui și o logică internă care îi guvernează manifestările.

Justificarea logică și psihologică a personajului a luat aspecte diferite în variate epoci istorice. Cu o înfățișare mult mai idealizată în eposurile legendare, personajul își dobândește dreptul la viața obiectivă în tragedia antică sub forma eroului, care era și el inițial rezultatul unirii unei zeități cu o ființă omenească.

În clasicism, personajul se confundă cu caracterul, fiind construit în jurul unei singure calități sau idei, dar fără a fi posedat doar de această calitate sau idee. În clasicism întâlnim omul normal, social și echilibrat. Idealul uman al clasicismului implică tendința spre echilibrul interior, spre acceptarea unei condiții date, împăcarea cu societatea și cu lucrurile.

Romanticii, în schimb, au creat personaje bazate pe antiteze: frumos-urât, bun-rău. Personajul romantic, neliniștit și rebel, se află în conflict cu lumea și cu el însuși. Conflictele sunt generate de dragoste, adeseori sunt spectaculoase: conflicte între fii și părinți, între prieteni, între frați care se dușmănesc, etc.

Prin dramă și roman , realismul va marca o adâncire deosebită a cunoașterii și înfățișării omului prin personajul cu o bogată viață interioară și într-o continuă evoluție psihologică, care se află într-o transformare permanentă, dar fără să-și piardă unitatea. Personajele acționează potrivit caracterului lor , de aici rezultând și complexitatea lor.

Personajele nu sunt fixate de o singură trăsătură. Semnificativă pentru realism este capacitatea de a sesiza procesul, felul uneori lent, imperceptibil, alteori brusc , de  a preciza cum are loc devenirea lor psihologică. Balzac a adus câteva inovații remarcabile în construcția personajului literar. Personajul încetează a mai fi pur psihologic sau schițat prin câteva atitudini, detalii vestimentare : el devine o biografie. Balzac nu poate concepe un personaj prin el însuși, fără a opera inventarierea tuturor elementelor materiale și a tuturor antecedentelor familiale, urmărite în toate legăturile posibile. Romanul modern tinde să separe analiza reacției exterioare de cea a dinamicii interioare a personajului. De aici importanța fluxului conștiinței, a memoriei involuntare, a procedeelor de relativizare a percepției și a narațiunii.

Promotorii noului roman au teoretizat, după Marcel Proust, Kafka, James Joyce, pulverizarea personajului în stări de conștiință , manifestări de comportament, jocul aparență- esență, ambiguitatea faptelor si caracterelor.

Astfel, pe parcursul evoluției romanului, personajele literare au evoluat trecând de la simplu  la complex, punându-se accent nu pe intrigă și acțiune , ci pe personaj, spre agentul care declanșează evenimentele, de la aglomerarea de întâmplări externe, spre romanul vieții interioare. Valoarea unui roman nu poate fi definită fără a vorbi de personajele sale, deoarece ele reprezintă  unele dintre elementele fundamentale ale operei literare.

Clasificarea personajelor literare în orice operă literară se face după diverse criterii :

  • după importanța personajelor din operă se disting : personaje principale, secundare, episodice și figurante;
  • după gradul de complexitate, întâlnim : personaje lineare, simple, complexe și contradictorii;
  • după evoluția lor în timp pot fi : personaje dinamice și statice;
  • din punct de vedere etic deosebim : personaje pozitive și negative;
  • după raportarea la realitate sunt : personaje reale, fantastice, legendare, alegorice, istorice și simbolice

Tipologia personajelor:

  • Personajul-tip (caracter) este reprezentativ pentru o anumită categorie umană: tiranul sângeros, avarul, îndrăgostitul, etc. Este specific prozei clasice și realiste.
  • Personajul-narator și personajul-actor: primul este responsabil de actul narării, pe când celălalt joacă un rol în evenimentele narate. Personajul-narator relatează fapte în care este implicat ca protagonist și este necreditabil deoarece, intenționat sau involuntar, oferă o perspectivă subiectivă asupra celor relatate.
  • Personajul alter-ego este „ purtătorul de cuvânt ” al autorului. În romanul realist, prin personajul alter-ego autorul asigură un grad mai mare de obiectivitate discursului său ( de ex: Titu Herdelea, care apare în romanele „ Ion ”, „ Răscoala ” și „ Gorila ” de Liviu Rebreanu ).
  • Personajul-reflector este „ purtătorul de cuvânt ” al naratorului , înzestrat cu o capacitate superioară de a înțelege resortul intim al întâmplărilor. Faptele sunt dezvăluite prin intermediul gândurilor, trăirilor și reacțiilor sale.
  •  Personajul artefact (marionetă) este un personaj care se construiește pe parcursul narațiunii, capabil să se metamorfozeze și să transgreseze regnurile. Nu are o psihologie distinctă. Nu are trecut sau viitor și trăiește într-un spațiu aglomerat de obiecte cu care intră în raport ciudat, inclusiv amoros ( personajele din opera lui Urmuz ).
  • Personajul rotund/plat. Distincția îi aparține lui E.M. Forster ( „ Aspecte ale romanului ” ) : -personajul plat este construit în jurul unei singure idei sau calități: el impresionează cititorul prin simpla apariție și este ușor de recunoscut; produce propria lui atmosferă; -personajul rotund este, de cele mai multe ori, personajul principal al narațiunii; reacțiile sale imprevizibile surprind cititorul; devine memorabil prin gesturi și reacții.
  • Personajul mobil/static : –personajul mobil este cel care se schimbă profund pe parcursul acțiunii. Transformarea lui trebuie să fie plauzibilă, justificată, convingătoare ( apare în proza psihologică ); -personajul static rămâne neschimbat pe parcursul povestirii : „ tipul ” uman din literatura clasică ( avarul, trădătorul, mizantropul ).
  • Personajul trialogic – conceptul aparține criticului literar Vasile Popovici, în studiul „ Eu, personajul ”,oferind o explicație logică acelor situații epice care înfățișează lumea ca o scenă de teatru. Personajul trialogic este „ gura satului ”, adică un personaj care impune protagoniștilor un anumit comportament social. De ex. : Odată cu personajul trialogic moromețian, teatralizarea existenței este asumată și trăită cu delectare.

Așadar, personajul rămâne o instanță importantă în discursul narativ, cu un rol esențial de mediere în triada instanțelor narative autor-narator-cititor.

Bibliografie:
– Forster, E., M., Aspecte ale romanului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968.
– Angelescu, Silviu, Portretul literar, Editura Univers, București, 1988.
– Perez, Herta, Ipostaze ale personajului în roman, Editura Junimea, Iași, 1979.

Accesări: 455

Articole asemănătoare