Perioada şcolară mică ( 6/7 ani-10/11 ani), de la intrarea copilului în şcoală şi până la terminarea ciclului elementar, este adesea descrisă fie ca un fel de sfârşit al copilăriei, fie cu particularităţi de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare, fie ca etapă de debut primar al adolescenţei, fie ca etapă distinctă a copilăriei. „Vârsta şcolară se constituie ca un stadiu nou, calitativ superior, bazat pe achiziţiile anterioare, pe experienţa cognitivă a copilului pe care o valorifică şi o restructurează, în funcţie de noile dominante psihofizice şi noile solicitări ale mediului” (Dumitriu, Gh., Dumitriu, C., 2004, p. 23).
În această perioadă, transformările psihice se fac lent, nespectacular. Prima schimbare care se pune în evidenţă este latura de orientare generală. Pe acest plan se face o părăsire a intereselor evidente în perioada preşcolară, ca desenul, modelajul. Încep să fie preferate biografiile, legendele. Lecţiile de matematică sunt preferate la 7-8 ani faţă de lecţiile de ştiinţele naturii, ca apoi să fie privite cu interes şi cele din urmă.
Progresele în dezvoltarea psihică se produc datorită conştientizării procesului învăţării. Intens solicitată de şcoală, învăţarea este tipul fundamental de activitate. Aceasta înseamnă că activitatea şcolară va solicita intens intelectul, având loc un proces de însuşire gradată de cunoştinţe prevăzute în programele şcolii. În consecinţă, copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de citit-scris şi calcul. Învăţarea şi alfabetizarea reprezintă condiţiile majore implicate în viaţa de fiecare zi a copilului, după vârsta de 6 ani. Aceste condiţii acţionează profund asupra personalităţii lui, declanşând atât efecte directe cât şi indirecte asupra dezvoltării psihice. Prin alfabetizare, copilul câştigă potenţial instrumente valide care facilitează apropierea de toate domeniile culturii şi ştiinţei.
O caracteristică importantă a acestei perioade este că şcolarul acordă o mai mare atenţie jocului cu reguli în colectiv. Regula devine fenomen central, un fel de certitudine ce-l ajută în adaptare. Copiii trec şi printr-o fază de excesivă sensibilizare faţă de noile reguli. Uneori, conduita lor este centrată pe a urmări încălcarea regulilor impuse, de cei din jur (de colegii săi).
La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptării la viaţa socială. Procesul acesta este relativ dificil. Dacă învăţătorul insistă numai pe disciplină, copilul are o adaptare mai grea ce se manifestă prin creşterea nervozităţii, a oboselii şi chiar în tulburări digestive.
După 7 ani, se manifestă treptat o mai mare detaşare psihologică, o creştere a expansiunii, semn că adaptarea şcolară a depăşit o fază tensională. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. La 7 ani începe să crească evident curiozitatea faţă de mediul extraşcolar. Tot la această vârstă are loc şi o creştere uşoară a rapidităţii reacţiilor, copilul fiind mereu grăbit.
Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educaţia socială, dat fiind faptul că adaptarea a depăşit încă o etapă tensională şi copilul a început să treacă într-o fază de mai mult echilibru şi mai mare stăpânire a condiţiilor de activitate şcolară pe care le traversează. Începe să devină ceva mai reflexiv şi preocupat de numeroase probleme, printre care şi aceea a provenienţei copiilor, dar şi de probleme privind apartenenţa socială, identitatea de neam.
După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul devine mai meditativ, se atenuează caracterul pregnant al expansivităţii în conduite. Este o perioadă în care face încercări numeroase de a rezolva activităţi mai dificile. Este dornic de autoperfecţionare, de îmbogăţire a cunoştinţelor. Copilul devine dintr-o dată mai ordonat, mai perseverent în diferite feluri de activităţi. Simte nevoia de a planifica timpul şi activităţile. Desenele, lucrările scrise se îmbunătăţesc, se îmbunătăţeşte şi activitatea la ora de matematică, devenind adesea de performanţă. Şi în planul integrării în colectiv intervin unele schimbări: copilul devine mai sensibil la informaţii sociale, la opinia de clasă, preocuparea pentru colectiv se încarcă de nuanţe, se exprimă prietenia.
Între 9 şi 10 ani are loc o creştere evidentă a spiritului de evaluare a copilului, cât şi a spiritului critic. Creşte capacitatea copilului de a aprecia ce anume a omis în răspunsul la lecţie, îşi dă seama relativ clar ce a greşit la proba de evaluare.
P. Osterrieth realizează următoarea caracterizare a acestui stadiu: „6 ani – vârsta extremismului, a tensiunii şi agitaţiei; 7 ani – vârsta calmului, a preocupărilor interioare, a meditaţiei, în care apare pentru prima dată interioritatea, una din trăsăturile dominante ale stadiului următor; 8 ani – vârsta cosmopolită, a expansiunii, a extravaganţei, a interesului universal; 9 ani – vârsta autocriticii, a autodeterminării”; „vârsta de 10 ani, cu echilibru, cu buna sa adaptare, cu calm, dar însufleţita sa siguranţă, cu ţinută lipsită de încordare constituie, pe drept cuvânt, apogeul copilăriei, momentul de deplină înflorire şi deplină integrare, a caracteristicilor copilului mare”(Creţu, T., 2005, p. 108).
Privitor la tipul de relaţii, şcoala, ca instituţie socială, include în clasele sale colective egale ca vârstă, tutelate, care parcurg programe de instruire cu un pronunţat spirit competitiv, relaţiile grupale fiind supuse aceloraşi reguli şi regulamente. Prin activităţile ei complexe şi variate pe care le desfăşoară, şcoala creează capacităţi şi strategii de învăţare pentru toată viaţa, contribuind la structurile identităţii şi ale capacităţilor proprii ale elevilor, la dezvoltarea de aspiraţii, la descoperirea vieţii sociale. Şcoala răspunde dorinţei copilului de a fi ca cei mari, cât şi dorinţei de realizare, de satisfacere şi dezvoltare a curiozităţii cognitive. Ea impune modelele ei de viaţă, dar şi modele sociale de a gândi şi acţiona. Creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară, cât şi condiţia de exprimare a acesteia, în principal exprimarea verbală şi comportamentală.
Primii cinci ani de şcoală, chiar dacă au fost pregătiţi prin frecventarea grădiniţei, modifică regimul, tensiunea şi planul de evenimente ce domină viaţa copilului. Asimilarea continuă de cunoştinţe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea faţă de calitatea asimilării lor, situaţia de colaborare şi competiţie, responsabilitatea şi disciplina faţă de muncă, caracterul evident al regulilor implicate în viaţa şcolară contribuie la modificarea fondului existenţial al copilului şcolar mic. Procesul de adaptare se centrează pe atenţia faţă de un alt adult – învăţătorul, care începe să joace un rol de prim ordin în viaţa lui. Pentru copil el este reprezentantul marii societăţi, al ţării, cu idealurile şi aspiraţiile sale, al comunităţii, dar şi cel ce veghează la exercitarea regulilor societăţii şi şcolii, cel care antrenează energia psihică a copilului, modelează activitatea sa intelectuală şi organizează viaţa şcolară în ansamblul ei.
O altă caracteristică, odată cu intrarea în şcoală, este neutralitatea afectivă a mediului şcolar, ceea ce creează posibilitatea câştigării de către copil a unui statut independent în faţa clasei. Se convinge că manifestările de afecţiune şi farmec pe care le posedă nu mai sunt esenţiale. El face parte dintr-o colectivitate în care se constituie un nou climat afectiv, de recunoaştere a autorităţii. Mitul copilăriei se risipeşte şi se dezvoltă realismul concepţiei despre lume şi viaţă în care acţionează noi modele sociale de a gândi, simţi, aspira, iar tendinţele de identificare cu acestea capătă consistenţă.
Bibliografie
1. Cucoş, C., 2000, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi
2. Dumitriu, Gh., 2004, Sistemul cognitiv şi dezvoltarea competenţelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Dumitriu, Gh., Dumitriu, C., 2004, Psihopedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
4. Cosmovici, A., Iacob, L., 1999, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi
5. Nicola, I., 2003, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti
6. Şchiopu, U., Verza, E., 1995, Psihologia vârstelor- ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.- Bucureşti