În procesul educaţional sunt antrenaţi diferiţi factori: familia, şcoala, comunitatea, etc, contribuţia acestora fiind foarte valoroasă; prioritatea unuia sau altuia din factori în educarea copilului variază în funcţie de teoria care se are în vedere, însă în sesizarea unor probleme sau în ajutorul imediat dat copilului două sunt cele care excelează, şi anume familia şi şcoala, întrucât sunt principalii factori care acţionează sau pot acţiona în mod organizat asupra formării personalităţii copilului. Realitatea învăţământului românesc dovedeşte acest fapt, iar ideea colaborării şcoală- familie rămâne viabilă. Există, totuşi, situaţii în care familia nu se constituie într-un pilon solid pe care educaţia şi instruirea să se bazeze, date fiind condiţiile sociale ale părinţilor (plecarea din ţară, starea materială precară, atitudini şi convingeri greşite ori negative).
În situaţii normale, între şcoală şi familie se stabileşte un flux continuu de influenţe pozitive. Şcoala preia copilul la o vârstă destul de fragedă, aşa cum l-a crescut şi educat familia şi apoi se străduieşte, prin exponenţii ei – educatoare, învăţători şi profesori – să corecteze anumite deformări psihosomatice ale adultului de mâine. În acest caz subliniez mai ales rolul intervenţiei părintelui, care trebuie să accepte problema copilului său şi să contribuie împreună cu persoanele abilitate la rezolvarea lor.
De dorit ar fi ca mediul familial al fiecărui copil să fie ideal, permiţând acestuia să se dezvolte echilibrat, simţind dragoste şi protecţie. Realitatea nu concordă totdeauna cu dorinţele şi speranţele pedagogilor.
Parteneriatul educaţional trebuie privit nu doar ca un concept; parteneriatul educaţional este o atitudine abordată în sprijinul dezvoltării societăţii prin prisma educativă şi, este, de asemenea, unul dintre cuvintele-cheie ale pedagogiei contemporane, presupunând participare la o acţiune educativă comună, interacţiuni constructive acceptate de către toţi partenerii, comunicare eficientă între participanţi, acţiuni comune cu respectarea rolului fiecărui participant, interrelaţionare. Parteneriatul educaţional presupune, de asemenea, unitate de cerinţe, de opţiuni, decizii şi acţiuni educative, subordonate actului educativ propriu-zis.
Copilul nu reprezintă doar viitorul membru al societăţii ale cărui valori vor fi descoperite peste ani, el reprezintă o valoare socială care trebuie descoperită şi prelucrată, astfel încât, să-i fie respectate caracteristicile individuale şi apartenenţa sa la un anumit mediu socio-cultural. Copilul este purtătorul unor particularităţi care îl determină să răspundă în mod diferenţiat la solicitările mediului. Această amprentă personală se reflectă la nivelul grupului social, îmbogăţind-o. Societatea, prin toţi reprezentanţii săi, este responsabilă de şlefuirea acestor particularităţi, pentru a le da cea mai valoroasă formă de reîntoarcere în societate. Comunitatea locală, şcoala, familia, grădiniţa, reprezintă instituţii ale educaţiei. În sprijinul educatorilor specializaţi vin agenţii educaţionali, specialişti în probleme educaţionale, membrii comunităţii cu influenţă în creşterea, educaţia şi dezvoltarea copilului.
Toti aceşti factori exercită influenţe educative în pondere diferenţiată cantitativ, dar, care se reflectă calitativ în dezvoltarea personalităţii copilului. Una dintre sarcinile ce revin educaţiei este cultivarea responsabilizării sociale. Implicarea societăţii, prin reprezentanţii săi, presupune dezvoltarea valorilor comunităţii pe termen mediu şi lung. Cu cât implicarea este mai pregnantă, cu atat mai mult, calitatea rezultatelor în plan educativ se ridică.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al acţiunii educative; copilul este participant, fără el acţiunea educativă nu-şi are sensul, fără aportul familiei acţiunea educativă ar fi unilaterală şi fără efectul scontat. Fiecare dintre cei care sprijină educaţia îşi asumă roluri de o deosebită importanţă. Asigurarea confortului material al copilului, eficientizează acţiunea educativă, fiind cunoscută importanţa mediului ambiant asupra capacităţilor de învăţare ale copiilor.
Educaţia copiilor nu este un apanaj al instituţiilor educative, ea se realizează prin colaborarea dintre toţi acei factori care la un moment dat intervin în educaţia copiilor. O actiune singulară, izolată nu poate avea efecte pozitive, deoarece, societatea este un mecanism în cadrul căruia piesele devin, pe rând, absolut necesare, foarte importante şi indispensabile.
Copilul nu poate trăi singur, familia nu se poate desprinde de social; copilul este un produs social în care se reflectă valorile sociale . Aportul societăţii, optim dozat, va face posibilă dezvoltarea socială viitoare. Educaţia asigură reperele la care copilul se raportează şi prin prisma cărora se dezvolta. Comportamentele sociale de bază oferă copilului condiţiile unei socializări efective şi eficiente
În ultimii ani în învăţământul preşcolar s-a făcut simţit acest efort, prin implicarea conştientă şi interesată a comunităţii în educaţia copilului. De această implicare au beneficiat nu numai copiii, ci, şi cadrele didactice, părinţii. Demararea unor proiecte şi programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului, asigură ameliorarea condiţiilor de dezvoltare a copiilor.
Astfel, parteneriatul educaţional este modalitatea eficientă şi viabilă prin care se poate raspunde solicitărilor generate de neajunsurile din sistemul educaţional chemând comunitatea să vină în ajutorul copiilor.
Organizarea şi desfăşurarea unor activităţi pe bază de proiect, cum sunt cele în parteneriat, oferă o viziune amplă şi sistemică, creează posibilitatea structurării clare a muncii, iar lucrul în parteneriat aduce în plan personal deschideri spre domenii noi şi multiple satisfacţii partenerilor.
Modalităţile de colaborare a grădiniţei cu familia sunt multiple, însă dintre cele mai importante menţionăm: şedinţele cu părinţii – care oferă acestora ocazia de a se întruni ca grup, de a discuta aspecte ale programului, de a afla despre progresele copiilor sau despre alte subiecte de interes; consultaţiile individuale (convorbirile) – ne dau posibilitatea să discutăm cu părinţii despre fiecare copil, să analizăm cauzele diferitelor manifestări, să luăm măsuri educative comune; participarea părinţilor la activităţile din grădiniţă – astfel părinţii au posibilitatea să cunoască nivelul de pregătire al copilului, deprinderile însuşite, prietenii acestuia, să se familiarizeze cu metodele şi procedeele folosite în grădiniţă; vizite, excursii, plimbări – părinţii pot contribui la organizarea şi sponsorizarea acestor acţiuni, asigură securitatea şi supravegherea copiilor, trăiesc emoţii pozitive alături de copilul lor, le oferă modele de comportare; părintele educator – situaţie în care părintele este pus în postura de educator pentru o zi şi trebuie să desfăşoare activităţile pe parcursul acelei zile; afişierul grupei – unde părinţii se informează despre orar, tema săptămânii, cântecele şi poeziile învăţate, anunţuri spectacole, concursuri, mulţumiri pentru părinţii care s-au evidenţiat în săptămâna anterioară, apariţii de reviste pentru copii etc.; expoziţia cu lucrările copiilor – prilej de a-i familiariza cu date importante despre evoluţia copiilor atât pe plan artistic cât şi al bagajului de cunoştinţe; sărbătorirea zilei de naştere – prilej de exersare a comportamentului civilizat între membrii colectivului; de asemenea o modalitate de a crea legături afective cu membrii familiilor, deoarece invitaţii sărbătoritului sunt părinţi, fraţi bunici şi prieteni; serbările – sunt o modalitate ca părinţii să se cunoască între ei, să evalueze performanţele copiilor, să se implice în organizarea acestor activităţi; jurnalul grupei – cu seturi de fotografii, descrieri de acţiuni, impresii ale părinţilor, diplome obţinute; lectoratele – pe diverse teme prin care părinţii sunt mai bine informaţi asupra problemelor educative şi de dezvoltare ale copilului; şi nu în ultimul rând întâlnirile cu doctori, psihologi, logopezi, consilieri psihopedagogi acolo unde este cazul pentru a fi explicate situaţiile existente pentru o deplină acceptare a situaţiei.
Consider că parteneriatul educaţional este deosebit de benefic, întrucât ajută părinţii să fie mult mai deschişi în relaţia cu cadrele didactice, ajungând poate în acest fel să le încredinţeze acestora problemele pe care le au mai ales cu copiii lor, recunoscând eventualele probleme cu care se confruntă aceştia. Căci primul pas în rezolvarea unei probleme este recunoaşterea acesteia.
Concluzionând, spunem că răspunzând cerinţelor unei educaţii psihopedagogice complete, parteneriatul grădiniţă-familie rămâne un deziderat prioritar, cu atât mai mult cu cât materializarea lui dovedeşte practic că oferă avantaje tuturor părţilor implicate în procesul educaţional:
- părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în cadrul microgrupului;
- părinţii înţeleg mai bine rolul lor educativ şi îşi însuşesc procedee pe care să le aplice în educaţia copiilor lor;
- se stabilesc relaţii mai apropiate şi mai deschise între educatoare şi părinţi, iar părinţii, cunoscându-se mai bine între ei, pot colabora mai uşor în luarea unor decizii importante în activitatea grădiniţei, astfel constituindu-se în factori de sprijin reali în procesul instructiv
- educativ al acestei instituţii.
Bibliografie:
• Maciuc, Irina, Valorizarea diferenţei în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 2004;
• Neamţu, Cristina, Gherguţ, Alois, Psihopedagogie specială, Polirom, 2000.