Adolescența este perioada de tranziție către maturitate. Odată cu ea apare un val de schimbări, atât la nivel hormonal, cât și fizic, psihic și emoțional. Relațiile de prietenie capătă un nou sens, apare prima dragoste și primii fluturi în stomac, apar conflicte serioase între copil-părinte, dar și între copil și ceilalți prieteni; lumea este văzută cu alți ochi.
În general copilul, în devenire adolescent, este confuz; se confruntă cu senzații noi, mixte și intense. Simte că nu este înțeles de către părinți, adesea relațiile de prietenie devin fragile, școala începe să nu mai fie prioritară, dar cel mai important, relația cu părintele se schimbă. Există tendința de îndepărtare emoțională din partea copilului, fapt care, cred eu, că se datorează și unui cumul de factori personali, pe lângă faptul că este un proces natural care face parte din schimbare: de la copil către adolescență, maturitate, noi viziuni și principii. Factorii pe care eu îi consider că determină o îndepărtare emoțională între părinte-copil, provin din neîncrederea în părinți, care, la rândul ei, pornește de la:
- diverse dezamăgiri trăite de copil în raport cu părinții; o relația de prietenie dintre cei trei parteneri (mamă, tată, copil) nu este suficient de consolidată;
- părinții nu au fost/ nu sunt îndeajuns de deschiși către subiectele specifice vârstei; nu există discuții despre acest proces;
- părinții au reticențe la noile schimbări și astfel comportamentul lor devine unul rece sau chiar sever fără rea voință; nu sunt capabili să accepte tranziția către o nouă etapă a vieții; o există o comunicare defectuoasă între soț – soție; părinți – copil;
- lipsa de încredere a părinților în copil;
- părinții sunt posesivi;
- dorințele personale ale părinților se reflectă puternic asupra copilului fără acceptul acestuia.
Toți acești factori consider că duc spre refugiul copilului în alte anturaje mai puțin benefice lui. Grupul de prieteni devine punctul de reper în ceea ce privește dezvoltarea lui personală, toate principiile de viață sunt luate din sursele pe care el, adolescentul în plină formare, le consideră corecte, adică de la persoane de-o vârstă cu el care la rândul lor se află într-o căutare de personalitate și sunt lipsiți de orice urmă de ghid părintesc. Refuzul categoric al acestora în a primi sfaturi sau ajutor din partea părinților îi poate duce spre o pantă anevoioasă a vieții. „Acum câteva generații toate semnele indicau importanța covârșitoare a părinților. Carl Jung sugera că nu ceea ce se întâmplă în cadrul relației părinte – copil are cel mai mare impact asupra copilului. Ceea ce poate lăsa cicatrici în dezvoltarea personalității copilului este mai degrabă ceea ce le lipsește din relație – sau, așa cum spunea marele psihiatru britanic D.W. Winnicott, atunci când «nu se întâmplă nimic, deși s-ar fi putut întâmpla ceva bun». Înfricoșător gând!”
Aș putea să împart părinții în patru categorii mari:
1. Părintele care preia toate atribuțiile copilului, devine posesiv și excesiv de grijuliu. Este părintele știe tot. El nu întreabă copilul, ci îi oferă deja răspunsul în mod indirect fără aprobare sau confirmare din partea acestuia, pe principiul eu știu cel mai bine cum îți este ție bine. Este copilul lui și acceptă greu sfaturi din alte surse (prieteni sau alți membri ai familiei). Este mult prea atent cu copilul: să nu cadă (dacă e mic), să fie îmbrăcat bine (mai mult decât ar trebui), să primească și să ofere mesaje zilnic, eventual de câteva ori pe zi. Practic, își atribuie singur toate nevoile copilului din prea multă iubire și grijă. O fi si egoism?
2. Părintele care își materializează propriile dorințe, nerealizări și neajunsuri în creșterea copilului său. Iar de aici rezultă un copil frustrat. Din dorința părintelui de a-și reflecta idealurile în propriul copil, de a se oglindi în el, se anulează unul dintre cei mai importanți factori care susțin o relație sănătoasă: comunicarea. Îi insuflă de mic anumite aspirații, copilul crește cu ele și i se par normale. Mama și tata știu ce-i mai bine pentru mine. Eu fac ce spun ei. (chiar dacă nu este ceea ce-și dorește cu adevărat). Un exemplu este cel în care părintele are un ideal: să îi devină copilul medic – practic o dorință personală nerealizată, o frustrare. Acest lucru presupune o școală bună, multă pregătire, studii, anturaj de calitate, ore suplimentare de pregătire. Cel puțin așa privește părintele situația. Îl „bombardează” de mic cu pregătiri săptămânale și chiar în weekend-uri pentru a ajunge la o școală/liceu de renume, amintindu-i mereu copilului care este scopul final – fetiță, tu ai sa devii medic! Atitudine pe care nu o consider sănătoasă pentru copil, și nici pentru părinte, atâta timp cât se realizează sub presiune și fără dorința reală a copilului. Copilul practic se conformează cerințelor părintelui; pentru el, părintele este autoritatea (mai ales la vârste mici).
3. Părintele degajat. Libertin. Oarecum cu o notă de nepăsare. Ține cont doar de ceea ce își dorește copilul, fără limite, chiar dacă unele aspirații nu sunt prielnice. Din prea multă libertate oferită copilului, acesta riscă să ajungă în medii de prieteni nepotrivite unei dezvoltări armonioase și echilibrate, studiile nu mai reflectă o prioritate pentru el – trece prin școală pentru că așa trebuie. Desigur, există și excepții. Asta doar dacă copilul este îndeajuns de echilibrat emoțional încât să-și croiască singur o traiectorie cu principii și reguli adecvate personalității lui.
4. Părintele echilibrat. Cu principii, reguli și norme sănătoase. Dedicat unei educații ponderate în care copilul știe de joacă, timp liber, dar și de timp dedicat studiului. Există conexiune și comunicare. Părintele ghidează copilul fără a-l sufoca. Îl învață să aleagă, îi oferă opțiuni, îi explică și argumentează fiecare posibilă alegere, astfel încât acesta să devină conștient de propriile alegeri și independent; în acest mod se evită dezvoltarea unui copil introvertit, poate chiar coleric, frustrat, dependent doar de alegerile și deciziile părinților fără a-și putea exprima propriile idealuri – cu riscul de a ajunge un adult cu o personalitate dublă ori să ajungă într-un moment al vieții sale în care izbucnește emoțional – fapt care creează un dezechilibru psihic.
Nu am intenționat o dezvoltare detaliată a acestor categorii, pe care eu le-am remarcat atât ca profesor, deci în cadru profesional, dar și în viața personală și a familiei extinse sau a apropiaților. Iată un exemplu de relație pozitivă și echilibrată între adolescent-părinte. Tânărul are vârsta de 17 ani și învață la un liceu teoretic din Iași.
1. Care este relația ta actuală cu părinții? Relația mea actuală cu părinții este una de iubire și înțelegere.
2. Ce fel de părinți consideri că ai? (permisivi, stricți etc.) Detaliază. Consider că am niște părinți foarte deschiși la minte și permisivi, pentru că nu mi-au pus niște reguli foarte stricte.
3. Cum percepi educația pe care ei ți-o oferă? Îți simți idealurile îngrădite? Ai libertatea să realizezi ceea ce îți dorești? Simți că ai parte de o educație echilibrată emoțional, fizic și spiritual? Detaliază. Nu mi-au îngrădit niciodată idealurile, sunt liber să aleg ce doresc, dar în același timp mă îndrumă spre alegerile corecte în viață.
4. Ce ți-ai dori să schimbi la ei și de ce? Nu mi-aș dori să schimb nimic, deoarece simt că nu au făcut nimic greșit.
5. În viziunea ta, care este părintele ideal și de ce? În viziunea mea, un părinte ideal este un părinte care îți respectă opinia, care te înțelege și aplică tot ceea ce îi spui.
6. Trei motive pentru care îți iubești părinții. Motivele pentru care îmi iubesc părinții, sunt: siguranță, îndrumare, iubire.
Se poate observa cât de ușor poate influența comportamentul și atitudinea părinților vis-a-vis de copil raportat la armonia emoțională, spirituală și psihică. Ambalajul nu este suficient pentru o educație armonioasă dacă conținutul nu este de calitate. Este important ca părinții să-și formeze împreună și de comun acord un set de reguli clare, de principii sănătoase și criterii pe care să le aplice în funcție de contextul dat, toate sub o formă blândă și înțelegătoare. Este important să se înțeleagă nevoia din spatele unui comportament neadecvat și să se lucreze la ea. Ne putem considera niște formatori în educația copilului – și depinde doar de noi ce valori dorim să le oferim în viață.