Evoluând de la concepţia tradiţionalistă ce o situa în finalul actului de învăţare şi unde era supradimensionată componenta normativă, evaluarea şcolară a suferit transformări atât la nivel macrostuctural cât şi microstructural. Astfel,dezideratele educaţionale cuprind un set nou de competenţe, spre deosebire de metodele tradiţionale centrate pe transmiterea de informaţii şi evaluarea însuşirii volumului de informaţii transmise. Apare necesitatea accentuării preocupărilor care urmăresc dezvoltarea capacităţii elevilor de (auto)evaluare, în condiţiile desfăşurării unui proces de predare-învățare-evaluare care plasează elevul în centrul acestuia. În plus. aceste noi preocupări au ca scop dezvoltarea unei învăţări creative menite să formeze elevi inovatori şi nu repetitivi, conştienţi de propriile competențe, îndrumaţi de un dascăl preocupat la rândul lui de componenta autoformativă.
Astfel, educaţia viitorului se sprijină pe patru piloni ai învăţării:
- să înveţi cum să înveţi:
- să înveţi cum să faci:
- să înveţi cum să (auto)evaluezi:
- să înveţi cum să devii.
Dezvoltându-se pe terenul inovaţiei pedagogice, evaluarea formativă sprijină realizarea unei pedagogii diferenţiate care „permite o reglare interactivă” în cadrul căreia „formatorul nu mai e interesat numai de rezultat, ci şi de procesul care conduce la acest rezultat.”
Dezvoltând interesul pentru autoevaluare, noţiunea de evaluare se transformă evaluarea formativă în evaluarea formatoare.
Fiecare profesor are conturat atât un stil de predare cât şi un stil de evaluare propriu. Actul evaluării este inevitabil influenţat de personalitatea şi modul original în care fiecare dascăl ştie să îmbine şi să alterneze strategiile de evaluare tradiţionale cu cele denumite şi complementare sau alternative.
În mod tradiţional, evaluarea orală este o formă a conversaţiei (frontale sau individuale) prin care profesorul evaluator urmăreşte modul de formare a priceperilor şi deprinderilor elevilor şi a capacităţii de a opera cu ele. Eficienţa acestei metode depinde de modul în care sunt formulate întrebările şi de ceea ce se urmăreşte: o reproducere a cunoştinţelor sau o prelucrare logică a lor.
Sunt folosite două forme ale evaluării orale: cea curentă şi cea finală. Sunt prezentate mai jos câteva tipuri de evaluare orală la matematică şi propuneri de abordări a căror punere în practică asigură atingerea scopului menţionat mai sus.
Interviul: „Reporter ad-hoc”
La sfârşitul secventelor de învăţare, în etapa de fixare a cunoștințelor profesorul numeşte un elev-„reporter” care va pune câteva întrebări legate de noţiunile noi din lecţia predată, colegilor săi. Dacă este pentru prima dată când se aplică metoda, elevul este ajutat de profesor în formularea întrebărilor. De asemenea profesorul monitorizează răspunsurile date la „interviu” pentru a obţine feedback. Elevul care ştie să răspundă la întrebare devine noul „reporter” pe teren. Este o metodă prin care se poate activiza un grup mai mare de elevi din clasă, iar ideea jocului este de a îmcuraja elevii să formuleze singuri întrebări utilizând limbajul specific disciplinei matematică.
Lanțul slăbiciunilor: „Cine rămâne în picioare?”
Se formulează un set de 10-20 întrebări cu grad de dificultate similar. Este numit un prim elev să răspundă. Dacă acesta ştie răspunsul corect, va numi el un alt coleg din clasă, la alegere, pentru a răspunde la a doua întrebare din set şi el se aşează în bancă. Acesta,la rândul său dacă dă un răspuns corect va alege un al treilea coleg şi aşa mai departe. Dacă nu ştie să răspundă, va rămăne în picioare până va da primul răspuns corect (din 3 întrebări, altfel iese din joc). La final, profesorul trebuie să se asigure că toate întrebările puse au primit răspunsul corect şi acestea au fost formulate oral. Se poate aplica pentru recapitularea de formule, pentru calcule mentale scurte, pentru enunțarea unor proprietăți ale figurilor geometrice, etc. Elevii care rămân în picioare vor putea relua jocul, cu întrebări similare, pentru a se verifica dacă au reușit să fie atenți la răspunsurile corecte ale colegilor lor.
„Loteria exerciţiilor”
Sunt scrise pe bilete divers colorate/post-it-uri exerciţii cu diferite grade de dificultate, variind în funcţie de culori. De exemplu: verde-exerciţii de bază, galben-exerciţii de fixare a cunoştinţelor, albastru-exerciţii de extindere. Dacă un elev extrage un bilet şi reuşeşte să dea un răspuns corect atunci va primi un „bonus” de +0.25, +0.50 sau +0.75 puncte (în funcţie de dificultatea exerciţiului) la nota de la oral ( aceasta fiind o medie a mai multor chestionări orale). Acest joc permite şi o autoevaluare din partea elevului (el singur va alege categoria de exerciţiu în funcţie de nivelul său de pregătire). Biletele cu exerciții pot avea și bonificații de genul ” dacă ai rezolvat corect exercițiul, ai dreptul să numești un alt coleg din clasă pentru a te urma” sau ”poți opta pentru ajutorul unui coleg” etc. Faptul că pot ”câștiga” la loteria exercițiilor va crește interesul și motivația elevilor de a se implica activ în timpul orelor.
Aplicarea acestor metode de către profesor, îmbinarea lor în procesul didactic, presupune experimentarea lor continuă pentru a descoperi el singur variantele celei mai bune „reţete”, aplicând cunoştinţele de psihologie şi reflectând asupra rezultatelor obţinute.Nu există o metodă bună in sine, ea poate câştiga acest atribut dacă este folosită în scop creator.
„Drama pedagogiei, ca de altfel şi a medicinii şi a multor altor ştinţe care ţin în acelaşi timp de artă şi de ştiinţă, constă, într-adevăr în faptul că metodele cele mai bune sunt şi cele mai dificile.” – Jean Piaget
Bibliografie
1. Singer Mihaela, Învăţarea matematicii –Ghidul profesorului , editura Sigma, 2002
2. Evaluare educaţională – Curs de formare în cadrul proiectului EURROM , Galaţi, 2005
3. Nicola Ioan -Tratat de pedagogie şcolară, editura Aramis, 2002