Tulburarea de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) este una dintre cele mai frecvente afecţiuni comportamentale întâlnite la copi şi adolescenţi şi constituie cea mai recentă etichetă a persoanelor caracterizate ca având deficite reale de atenţie, impulsivitate şi hiperactivitate.
Unii copii sunt mai activi decât alţii şi fiecare copil poate fi la un moment dat foarte agitat, poate întâmpina dificultăţi în concentrarea asupra sarcinii, fiind uşor distras de ceea ce se întâmplă în jur. Ceea ce-i diferenţiază pe copii cu hiperactivitate de cei cu o dezvoltare normală este frecvenţa şi intensitatea cu care apar problemele.
Studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârstă şcolară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30).
Elementul esenţial al tulburării hiperactivitate îl constituie un pattern persistent de inatenţie şi/sau hiperactivitate-impulsivitate care este mai frecvent şi mai sever.
Copiilor hiperactivi le este greu să se concentreze timp îndelungat la aceeaşi activitate. Ei sunt distraşi de ceea ce se întâmplă în jurul lor şi din această cauză cele mai multe activităţi nu sunt finalizate. Aceste probleme apar atât în activităţile impuse de alte persoane, cât şi în activităţile alese de copii (în joc). În general, la început copilul manifestă interes faţă de sarcină, însă ulterior se orientează spre o altă activitate. La copiii mai mari, problemele nu sunt atât de accentuate, ei reuşind să se concentreze pe parcursul activităţilor preferate, dar nu şi în activităţile impuse de ceilalţi.
Copiii cu hiperactivitate acţionează înainte de a gândi, îşi urmăresc primele impulsuri şi idei fără a lua în considerare consecinţele.
Aceşti copii nu-şi pot amâna împlinirea dorinţelor până la momentul în care acestea ar putea fi realizate fără probleme, când îşi doresc ceva aceasta trebuie să se întâmple imediat. În cadrul unei conversaţii, aceşti copii răspund la o întrebare înainte ca aceasta să fie adresată complet şi îi întrerup frecvent pe ceilalţi.
Copiii cu hiperactivitate se caracterizează prin agitaţie exagerată şi prin nelinişte permanentă (îşi mişcă mâinile şi picioarele; se ridică de pe scaun în timpul orelor, aleargă sau se caţără în situaţii în care aceste comportamente nu sunt adecvate). Aceste manifestări apar în special în situaţiile în care li se cere să stea liniştiţi. Tulburarea de deficit de atenţie se poate manifesta prin:
- hiperactivitate cu pondere mai mare de manifestare a inatenţiei (comportamente care reflectă lipsa capacităţii de concentrare a copilului);
- hiperactivitate în care predomină componentele de hiperactivitate şi impulsivitate;
- hiperactivitate combinată în care sunt prezente atât elemente de inatenţie, cât şi cele de hiperactivitate/impulsivitate.
Principalele domenii în care copilul hiperactiv întâmpină dificultăţi sunt:
a). comportamentul (majoritatea problemelor comportamentale ale copiilor cu hiperactivitate sunt legate de impulsivitate şi distractibilitate; ei sunt neobosiţi, nu pot sta înt-un loc nici chiar pentru o perioadă scurtă de timp; vorbesc mult şi au dificultăţi în amânarea recompensei);
b). relaţiile sociale (copiii hiperactivi au dificultăţi în a-şi face prieteni şi a respecta regulile sociale; nu respectă limitele impuse de ceilalţi şi tind să ignore cererile care le sunt adresate, trebuie să li se repete de zeci de ori ce trebuie să facă şi în final tot nu fac acel lucru; de asemenea le este greu să respecte sentimentele, drepturile şi obiectele care aparţin celorlalţi);
c). dificultăţi la nivel intelectual (copiii care au mai multe probleme de atenţie se concentrează mai greu şi uită repede ceea ce li se spune – deficit de memorie de scurtă durată şi le este greu să anticipeze consecinţele acţiunilor);
d). dificultăţi la nivel emoţional (copiii hiperactivi prezintă o lipsă a controlului impulsivităţii, se înfurie repede, reacţionează la primul impuls, au emoţii extrem de fluctuante, trec repede de la o stare de tristeţe la una de exaltare);
e). dificultăţi la nivel fizic (aceşti copii prezintă o toleranţă mare la durere, combinată cu asumarea unor riscuri extreme care pot reprezenta un pericol pentru integritatea la nivel fizic);
f). dificultăţi de comunicare (copiii cu hiperactivitate pot dobândi mai greu abilităţile de limbaj, atât în privinţa înţelegerii cât şi a exprimării, ei se pot poticni la unele cuvinte, pot înţelege greşit ceea ce li s-a spus şi pot avea dificultăţi în a-şi aminti cuvinte, în înţelegerea limbajului vorbit şi în a-şi organiza gândurile.
Sprijinul psihologic în aceaste situaţii este foarte important. Modalităţile de intervenţie pot aborda diferite aspecte.
Întăririle pozitive îi motivează pe copii să fie mai buni, să realizeze comportamentele adecvate. Folosirea întăririlor poate fi o modalitate pe care profesorii şi părinţii o pot utiliza pentru a recompensa comportamentele pe care doresc să le menţină la copil. Recompensând comportamentele adecvate (bune), copilul va învăţa care sunt acestea şi să le acordă mai multă atenţie. Laudele şi recompensele trebuie să fie tangibile (ciocolată, gumă de mestecat, etc.) şi să fie oferite doar după ce comportamentul dorit a fost realizat pentru că dacă copilul este recompensat înainte de a începe munca este posibil ca acesta să nu mai vrea să înceapă sarcina. Recompensele trebuie utilizate pentru comportamente pozitive, dar nu se recomandă utilizarea lor pentru a opri un comportament nedorit.
Realizarea unui contract comportamental cu copilul ar putea fi o soluţie pentru a încuraja un comportament sau a elimina unul nedorit. Pentru început trebuie definită problema alături de copil (aranjarea hainelor în dulap), apoi ar putea fi stabilită recompensa (dacă are trei buline roşii primeşti o jucărie nouă). Astfel, contractul ar putea arăta aşa: „Eu, Andrei sunt de acord să-mi pun hainele în dulap în fiecare zi. De fiecare dată când îmi pun hainele în dulap fără ca cineva să-mi amintească acest lucru voi câştiga o bulină roşie. Când voi avea 3 buline, voi primi o jucărie nouă.”.
Un aspect important în educarea copilului îl are oferirea de comenzi clare şi explicite. Astfel, se recomandă să i se spună copilului nu doar un simplu „opreşte-te!” care nu are de obicei niciun înţeles, ci trebuie să existe un aspect mai clar: „Andrei, opreşte-te din alergat acum!”, „Andrei, nu pot să accept să-ţi loveşti prietenul; du-te la colţ 5 minute!”.
Oferirea unei alternative este utilă mai ales în situaţia în care numărul interdicţiilor este mare. Astfel, atunci când copilului i se spune ce are de făcut este bine să i se ofere şi o alternativă („Ai vrea să îţi pui hainele în dulap sau să mături?” sau „Ai vrea să aduni jucăriile sau să aranjezi hainele?”). Este important ca preşcolarul, elevul să aibă posibilitatea să ia propriile decizii.
O altă strategie utilă în educarea si controlarea copilului ar fi utilizarea “regulilor bunicii”. Regula bunicii este un aranjament simplu care are următorul principiu: „ Când ai terminat ceea ce trebuia să faci, atunci poţi să faci ceea ce vrei să faci”. De exemplu: „Când ai terminat de strâns jucăriile, poţi să te uiţi la televizor.” Este important ca, în formularea sarcinii să nu se înlocuiască cuvântul “când” cu „dacă”. Făcând acest lucru copilul va putea să întrebe „dacă nu fac, ce se întâmplă?”.
Utilizarea metodei time-out poate da rezultate în cazul copiilor cu ADHD. Time-out înseamnă scoaterea copilului din contextul care-i întăreşte comportamentele dezadaptative (locul trebuie să fie lipsit de întăriri, iar timpul este de 1 minut pentru fiecare an de vârstă). După ce trece timpul copilul este întrebat dacă ştie de ce a fost trimis la time-out. Dacă nu ştie i se spune. Nu se recomandă să i se dea prea multă atenţiei după time out, dar nici să fie certat în continuare sau să i se ceară să promită că nu va mai face ceea ce a făcut. Dacă copilul se comportă mai bine după time-out acest lucru nu trebuie ignorat.
Comportamentele care pot fi abordate prin metoda time out ar putea fi: lovirea altora, ameninţarea altora, răspunsuri înapoi, strigăte agresive, aruncarea, distrugerea jucăriilor, aruncarea cu obiecte în alţii, plâns, jignirea părinţilor, nerespectarea comenzilor.
Odată ales comportamentul pentru care se aplică metoda time-out, este recomandabilă identificarea unui loc pentru time out. Acesta trebuie să fie un loc plictisitor în care copilul să nu primească atenţie. Baia, holul sau în colţ pot fi astfel de locuri. Nu se recomandă închiderea copilul într-un dulap şi într-un loc care poate genera frica.
Timpul de time-out se stabileşte de obicei în funcţie de vârsta copilului, adică un minut pentru fiecare an. Timpul total pentru time-out nu ar trebui să depăşească 12 minute. Pentru măsurarea timpului se recomandă utilizarea unui ceas, copilul fiind informat că poate să iasă afară doar când acesta sună, astfel responsabilitatea cu privire la durata time-out-ului nu este nici a părintelui, nici a copilului în acest fel.
Una din principalele probleme ale copilului cu ADHD este deficitul de atenţie, iar pentru a determina copilul să continue o sarcină pe care a început-o, dar pe care o consideră plictisitoare şi fără nici un beneficiu imediat, se recomandă oferirea de feedback-uri şi întăriri pozitive care să făcă sarcina mai atractivă, iar în condiţiile în care schimbă sarcina fără a o finaliza poate primi şi mici pedepse. Întăririle pozitive pot fi laude sau complimente (subliniind că ceea ce a făcut este bun).
Oferirea de feedback-uri copilului este importantă. Feedback-urile date imediat sunt foarte folositoare şi devin eficiente dacă sunt oferite şi frecvent.
Pentru a încuraja un copil hiperactiv să facă o activitate, să respecte reguli, să se comporte frumos, este nevoie de recompense mai mari decât ceilalţi copii. Aceste recompense pot include afecţiuni fizice, gustări speciale, recompense materiale (jucării, dulciuri, etc.).
Copiii hiperactivi întâmpină dificultăţi în a răspunde cerinţelor şi sarcinilor care implică limite de timp. Ei au nevoie de un reper exterior care să se refere la perioada de timp în care trebuie să facă o anumită sarcină (un ceas cu alarma prin care se poate externaliza intervalul de timp), permiţând copilului un mod cât mai acurat de a-şi organiza timpul în acestă perioadă.
Evoluţia copilului cu ADHD este influenţată de mai mulţi factori: familie, mediul şcolar, abilitatea cognitivă, conştiinţa de sine. Existenţa unui mediu de suport, sensibil la cerinţele copilului este esenţială pentru depăşirea dificultăţilor. Prin urmare se recomandă ca părinţii să reacţioneze repede şi frecvent, aspect ce va determina ca şi copilul să se comporte mai bine.
Bibliografie
1. DSM-IV – Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România. Bucureşti. 2003
2. Dopfner, M., Schurmann, S., Lehmkuhl, G., Copilul hiperactiv şi încăpăţânat. Editura ASCR. Cluj-Napoca, 2000
3. Dolto, F. , Ce le spunem copiilor. Editura Trei. Bucureşti, 2005.
4. Green. C., Chee. K. Să înţelegem ADHD. Editura Aramis. Bucureşti, 2009.
5. Shapiro, S., Cum să devenim părinţi mai buni. Editura Humanitas. Bucureşti, 2005.
6. Nolte, D. , Copiii învaţă ceea ce trăiesc. Editura Humanitas. Bucureşti, 2006.